Om de cultură înaltă, care practică jurnalismul ca pe o artă şi totodată ca pe o misiune primită de Sus, MARINA DUMITRESCU îşi ţese textele, fie că sunt de presă sau literare, pe urzeala credinţei. În atitudinea ei nobilă, deschisă, zâmbitoare şi delicată, se vădeşte aristocraţia ortodoxiei autentice.
Sfintele bunici
– Sunteţi unul dintre jurnaliştii de vârf, în zone rafinate intelectual ale presei, şi norocoşii care vă citesc textele au, pe lângă bucurie estetică, şi surpriza să vadă credinţa dvs. în Dumnezeu, exprimată deschis. Este această credinţă moştenită, educată sau revelată?
– Provin dintr-o familie de oameni credincioşi dar, crescând în Bucureşti, nu am avut ocazia copilăriei idilice de la ţară, cu tot ce implică în materie de obiceiuri şi duioase aduceri aminte. Providenţa a inversat însă în mod straniu lucrurile. Fac această mărturisire pentru prima dată, public! Deşi ambele mele bunici (cea paternă şi cea maternă) erau evlavioase şi practicante, nu pot spune că ele m-au condus, pedagogic, spre credinţă sau practicile creştine. Asta, şi pentru că nu locuiam împreună. Din motive locative şi de conjunctură, nu ele m-au crescut. Dar cu trecerea timpului, imaginea acestor două bunici parcă a renăscut în mintea mea şi în sufletul meu, prin amintirea lor ca persoane – de altfel asemănătoare între ele. Delicate, brave, dăruite, blânde, discrete, răbdătoare până la extrem. Erau întruchiparea acestor virtuţi. Vei zâmbi, dar îmi amintesc mai degrabă expresia chipului lor, unele gesturi sau purtări, dincolo de vorbe sau poveşti. Cu trecerea timpului, adică mult după plecarea lor la Domnul, detalii aparent neînsemnate îmi tot reveneau, pe calea sufletească, în memorie. Dar n-aş putea spune nici cum, nici de ce. Aşa, pur şi simplu. Până când, la un moment dat, spre vârsta de 30 de ani, vorbind cu o prietenă (de ce oare îmi amintesc aşa de limpede acel moment ?!), chiar am formulat ipoteza că bunicile mele erau nişte (micuţe)… sfinte. Gândul era de o claritate absolută şi aşa a rămas. Nu e curios că în pofida trecerii timpului, chipul smereniei, al discreţiei, al ştergerii de sine se întăreşte, în loc să pălească? Bunicile mele, dincolo de mormânt, au aură. Dar n-am încheiat aici răspunsul la întrebare. Sper că pot continua…
– Desigur!
– Până pe la 27 de ani, momentul unei cotituri existenţiale în viaţa mea, aveam şi practicam o credinţă, cum s-ar zice, abstractă. Nu îl iubeam încă, în adevăratul sens al cuvântului, pe Domnul. Deşi mă rugam, seară de seară, fără excepţie, de foarte mică… Nu ştiam să-l iubesc pentru că nu Îl vedeam ca Persoană. Mai degrabă mă temeam de puterea Lui. Acela a fost debutul căutării conştiente a lui Dumnezeu, a dorinţei de a-mi întări şi nuanţa, pe toate căile, credinţa. Însă nu a fost nimic programatic, totul s-a petrecut firesc. Parcă cineva mi-ar fi deschis o uşă, invitându-mă să intru. Iar eu am păşit cu încredere. De peste trei decenii, asta fac şi voi face în continuare: caut să mă apropii de Hristos, să fiu tot mai atentă la fineţea artizanală a Lucrării Sale cu mine, cu noi. Să înţeleg cât mai bine ce îmi propune şi să-I răspund cât mai adecvat. Dar nu fiindcă trebuie, ci pentru că vreau din tot sufletul. Fiindcă mă conving, pe zi ce trece, de logica adâncă – ne-facilă, provocatoare, ambiţioasă, înălţătoare – a planului Său.
„Orizontul credinţei îi oferă jurnalistului libertatea”
– Cum se împacă jurnalismul, care te ţine mereu în priza actualităţii, cu credinţa, care este o trecere dincolo de realitate?
– Se împacă perfect. Primul lucru pe care trăirea în orizontul credinţei i-l oferă jurnalistului este libertatea. O libertate de calitate superioară, durabilă. Ca mediator şi formator de opinie, el are nevoie ca de aer de o conştiinţă independentă, integră. Valorile Evangheliei propulsează omul dincolo de eul său meschin, arătându-i că e mai presus de orice orgoliu sau confort privat şi că adevărata menire şi-o împlineşte în ochii lui Dumnezeu. Asigură cumva această alegere vreun răsfaţ spiritual, vreo recompensă automată? Nici vorbă, pentru că ne aflăm în paradigma opusă oricărui comerţ! Aş spune că mai ales jurnalistul, captiv în vria cetăţii, e permanent hărţuit de tentaţii, manipulări, frecuşuri, intrigi, denigrări, ştiri false şi tot restul. El însă ştie că toate se întâmplă cu rost, iar pe măsură ce sunt înfruntate, dinamica piedicilor devine mai coerentă. Mai fructuoasă spiritual. Aşadar, libertatea e primul beneficiu. Dar mai sunt şi alte aspecte. Acum câţiva ani, în cadrul Congresului Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni desfăşurat la Bucureşti, am prezentat o reflecţie sub titlul Persoana de dincoace de tehnologie, în mass media contemporane (sintetizată ulterior în ziarul Lumina). Înşiruiam acolo şi alte beneficii hrănite din acelaşi izvor al Evangheliei: înmulţirea talantului fără vedetizare deşartă; onestitatea, conştiinciozitatea, smerenia; simţul răspunderii şi, mai ales, respectul faţă de public. Nu procentual, ci individual! Aşa cum Hristos ne priveşte pe noi, unul câte unul, omul de presă îşi va situa aproapele pe primul plan, iar propria autoritate mediatică, pe plan secund. Niciun cod deontologic, oricât de prestigios, nu va substitui acel „standard” interior, hrănit de Har. Poate am poetizat un pic, dar aşa văd lucrurile.
„Rugăciunea modelează asemenea apelor şi vântului care şlefuiesc munţii”
– Mai puţină lume ştie că sunteţi şi poetă. Ce este poezia pentru dvs., o formă de mărturisire, de împărtăşire sau chiar de rugăciune?
– Cât e de greu să strângi în nişte simple fraze, trăirea! Ştim bine ce tocit e limbajul, suprasolicitat, viciat de clişee, cât de impersonal – ca să revin la o temă obsesivă. Răspund, deci, cu uşurare: da, pentru mine poezia – atâta cât îmi e dat să frecventez tărâmul ei mirabil – reprezintă mult mai mult decât o veleitate literară. Îmi cunosc limitele, scriitoriceşte vorbind, dar în acelaşi timp ştiu că activarea acestei misterioase dimensiuni e autentică. Este în mine. Şi, la anumite intervale de asemenea tainice acumulări, îmi cere să îi dau glas. Fac din nou o mărturisire în premieră şi îţi mulţumesc că mi-ai dat curaj. Lucrez la al cincilea volum de versuri, care sper să apară anul viitor. Mai mult ca niciodată până acum, realizez, pe acest şantier aflându-mă, că poezia este calea mea de comunicare privilegiată cu Dumnezeu. Singura care mă mulţumeşte, adică singura prin care simt că I-am spus ceea ce doream să ştie… Nu îndrăznesc să intru mai mult în detaliile acestei ascunse chimii. Revenind la întrebare, poezia e pentru mine şi mărturisire de credinţă, şi rugăciune, şi spovedanie, şi declaraţie de dragoste. Mă bucur că există această platformă a interacţiunii mele cu Nevăzutul.
– Rugăciunea este o constantă în viaţa dvs. I-aţi simţit vreodată puterea miraculoasă în mod direct?
– Categoric da! Cum spuneam ceva mai înainte, mă rugam seară de seară, din fragedă pruncie – tatăl meu fiind cel care m-a asistat în această deprindere. Cu atât mai mult, la cei aproape şaizeci de ani pe care îi am, văd cu destulă limpezime şi devenirea acestei coordonate a vieţii mele. Nu-mi e deloc uşor să vorbesc despre un resort atât de intim, dar o fac cu titlu de mărturisire către semenii mei. Rugăciunea – acest dar nepreţuit – implică, aşadar, o creştere, o maturizare. Timpul nu doar adună secunde şi ore, ci modelează încontinuu, asemenea vântului sau apelor care şlefuiesc munţii. Ceea ce la început e mai degrabă o îndatorire, tema pentru acasă a elevului silitor, se transformă gradual într-o dimensiune indispensabilă propriei fiinţe. Persistând şi aprofundând această formă a comunicării cu Dumnezeu, ea îşi dezvăluie, sub multiple forme, realitatea, concreteţea. Până când ajunge, pur şi simplu, o resursă vitală. Ceva de care nu te poţi lipsi. Ce înseamnă a nu te mai putea lipsi de rugăciune? A te ruga mereu. Neîncetat. Oriunde, oricând şi pentru toţi. Dar nu simpla scurgere a anilor peste obiceiul rugăciunii o transformă într-un organ vital. Ci întărirea credinţei în relaţia cu Cel căruia i-o adresezi. În fine, răspund ultimei părţi a întrebării printr-o interogaţie retorică: ce îi scotea din minţi, mai mult decât orice, pe torţionarii închisorilor comuniste, dacă nu arma infailibilă a rugăciunii victimelor lor?
„Credinţa e corabia mea”
– Dacă ar fi să descrieţi credinţa, cu ce imagine aţi face-o? Şi care e cel mai mare câştig pe care vi l-a adus?
– Cum spuneam, pe măsură ce timpul înaintează, îmbogăţindu-ne deopotrivă experienţa şi cultura religioasă, se accentuează, de fapt, caracterul personal al relaţiei cu Dumnezeu. Iar această viziune ne face, înainte de orice, să nu vrem să-L întristăm. Exact aşa cum copilul nu vrea să-şi vadă un părinte supărat. Raportul între a crede şi a înţelege mi se dezvăluie în fiecare zi mai nuanţat. Dar ce zic? În fiecare clipă există un detaliu, o irizare, pe care nu o bănuiam. Acest paradox fundamental se cere trăit, nu aşezat sub lupa raţiunii. Dacă ar fi totuşi să cuantific, aş spune că măsor Lucrarea Domnului asupra mea în felul cum mi s-au metamorfozat trăirile, reacţiile, percepţiile, viziunea. O recunosc în filigranul devenirii personale: ce pot face şi nu puteam; ce pot gândi şi nu puteam concepe, ce pot simţi şi îmi era complet străin. Uneori nu-mi vine să cred de unde m-a luat şi unde m-a (a)dus îndrumarea Sa tainică. Absolut tot ce e mai bun în viaţa mea – familială, profesională, socială chiar – a venit din sinergia cu El. Credinţa e corabia mea, străbătând vânturile şi valurile.
„Străinătatea nu a afectat tăria credinţei mele”
– Sunteţi soţie de teolog şi diplomat, l-aţi însoţit pe soţul dvs., Teodor Baconschi, în diferite ţări cu tradiţie creştină. Are legătură trăirea credinţei cu locul în care vieţuieşti?
– Într-adevăr, destinul a vrut ca un cuplu care s-a clădit în viaţa boemă pariziană, acum aproape 30 de ani, să ajungă să reprezinte România în nobile capitale europene. Din 1987 încoace, am trăit, una peste alta, lungi perioade, în cinci capitale. Cu Bucureştiul – şase. Întâi studenţeşte, apoi diplomatic. Cu reculul de înţelepciune pe care mi-l permit azi, spun sincer că… străinătatea nu a afectat în niciun fel trăirea credinţei mele. M-am putut regăsi foarte bine şi printre francezi, şi printre englezi, printre portughezi, italieni sau greci. Uneori, poate că experienţele mele spirituale au fost chiar mai intense în locuri aşa-zicând… nefamiliare. Dar, vezi, cu cât credinţa mea (îndrăznesc să spun) a sporit, cu atât mai mult îl privesc pe fiecare om, înainte de orice, ca om. Copil al lui Dumnezeu, ca şi mine. Paradoxal, tocmai în Grecia, patria copleşitoarei moşteniri bizantine, stilul vieţii contemporane m-a nemulţumit cel mai mult. E adevărat şi că secularizarea unor capitale precum Parisul sau Londra frustrează o persoană obişnuită să se închine în faţa bisericilor pe lângă care trece, dar, pe fond, viaţa printre străini mi-a potenţat, în varii feluri, atât identitatea, cât şi credinţa ortodoxă. Pe de altă parte, străinii sunt deseori mult mai puţin străini decât compatrioţii noştri cei… atât de înstrăinaţi.
– Copiii vi s-au născut în străinătate şi, în bună măsură, au crescut acolo. Acum, studiază în străinătate. I-aţi educat religios? V-au moştenit credinţa?
– Atâta cât a fost la latitudinea noastră, evident că da. Şi am convingerea că acel strat în sufletul lor persistă. Ştim bine însă că, astăzi mai puţin decât oricând, nu poţi „inculca” unui adolescent credinţă. Trebuie să ai multă răbdare cu vârsta, cu personalitatea lui. Nu cred, bunăoară, în posturile impuse minorilor, care nu au efectiv cum să înţeleagă această ipostază a jertfei. Simpla obişnuinţă nu duce niciodată la ceva bun. Ceea ce noi, ca părinţi, facem în continuare, este să privilegiem perspectiva creştină, cât de mult şi de credibil putem. Mereu îmi spun că şi eu, la vârsta lor, eram necoaptă religios. În schimb, în ceea ce mă priveşte, ca mamă, recunosc că rugăciunea pentru copii a luat locul tuturor formelor de acompaniere exercitate vreodată. Iar nădejdea mea este uriaşă.
„Oamenii cultivaţi ignoră, cumva, trăirea la firul ierbii”
– Cu ochiul scormonitor de jurnalist, care a avut în faţă mulţi interlocutori care şi-au mărturisit aderenţa la creştinism, dar şi cu experienţa dvs. de creştin-ortodox practicant, cum vedeţi graniţa dintre credinţa trăită şi credinţa ca stil de viaţă intelectual?
– Problema care se pune aici, dar pe care nu am cum să o detaliez, e valabilă la orice nivel. Cum abordezi credinţa, atunci când e moştenită: ca pe un dat imuabil pe care, sine qua non, îl perpetuezi, sau ca pe o realitate, un adevăr viu pe care eşti chemat să-l îmbogăţeşti, în fel şi chip, printr-o prezenţă viabilă. Oamenii foarte cultivaţi riscă, într-adevăr, să ignore, cumva, trăirea la firul ierbii, ca fiind ceva… mediocru, ştiu şi eu, insuficient încadrat intelectual. Dar aceeaşi trăire riscă să fie falsificată de către aceia dintre noi care, comozi, nu îşi propun mai nimic – nici personal, nici pentru Biserica lor. Şi, ca atare, înghit fără discernământ poncife sau chiar manipulări. Ceea ce regret este că unii intelectuali ai cetăţii confundă mărturisirea de credinţă (publică, prin definiţie) cu dreptul la intimitate, în orizont transcendent. Este aici o frontieră volatilă, ce e drept, pe care însă minţile rafinate au toate instrumentele să o controleze. Dacă îşi propun.
– Recent, aţi lansat cea mai proaspătă carte a dvs., o selecţie de eseuri apărute iniţial în diferite publicaţii culturale: Trăind printre voi, cu atenţie (Ed. Vremea, Bucureşti, 2018). Deşi nu sunt circumscrise unei singure teme, ele formează un tot al valorilor pe care le nutriţi. Eu întrevăd că, pe dedesubt, toate acestea sunt legate între ele de firul de aur al credinţei. E adevărat?
– Da, este adevărat. Publicistica mea, poezia precum şi activitatea în radio sau tv reprezintă un continuum. Eu aşa le văd. Iar la rădăcina acestei captivante alcătuiri, se află atenţia – practică şi spirituală în acelaşi timp. Condiţia indispensabilă pentru a nu irosi talantul ce mi s-a dat…
CARTE DE VIZITĂ
Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti, Marina Dumitrescu a părăsit România în anii grei ai finalului de dictatură comunistă, 1987, stabilindu-se iniţial în Grecia şi apoi trăind la Londra şi Paris. Începând cu 1988, s-a specializat în jurnalismul de radio şi a lucrat succesiv la BBC (Londra şi Bucureşti), RFI (Paris) şi Europa Liberă (Bucureşti şi Praga). În 1995 s-a repatriat, dar a continuat să trăiască mult peste graniţe. Din anul 2001, realizează emisiuni la Radio România Cultural. De asemenea, a avut perioade lungi în care a făcut emisiuni de autor la Trinitas Tv şi TVR3. A publicat patru volume de versuri şi unul de eseuri. Este căsătorită cu scriitorul şi diplomatul Teodor Baconschi, din 1991, împreună cu care are doi copii, Irina şi Ştefan.
(Formula As nr.1338, din 25 oct. – 1 nov. 2018)