În seara lui 11 decembrie a.c., la Sala Dalles, dl Dragoș Paul Aligică, profesor universitar la București și în SUA și proaspăt membru corespondent al Academiei Române, a vorbit despre NOUL TOTALITARISM, într-un dialog cu Mihail Neamțu și apoi cu publicul.
Punctul de plecare a fost volumul „Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley.
Dl Aligică a încercat să răspundă la întrebarea: ce trăim astăzi, în plină ofensivă a NOULUI TOTALITARISM de extracție neomarxistă, este un sistem nou sau o mutație a sistemului lui Huxley, care ar putea fi el însuși o mutație a sistemului lui George Orwell (intuit și dezvăluit în romanul ”1984”)?
Discuția nu este de amorul artei, ci are ca miză înțelegerea realității de azi și încercarea de a găsi soluții pentru păstrarea libertății. Concluziile de etapă, cu care s-a încheiat dialogul, sînt mai degrabă sumbre. Totuși, una ne apare ca o rază de speranță: libertatea deplină este numai în adevăr, iar adevărul este la Dumnezeu. Să fim deci apărători ai adevărului, cu și fără majusculp, și ne vom păstra libertatea! Greu lucru, dar nu sîntem singuri pe această cale, ci însoțiți chiar de El.
Pe fondul acestei dezbateri de idei, s-au trezit orgoliile unor intelectuali publici care nu-i mai înghit pe dnii Aligică și Neamțu pentru că aceștia își pun întrebări și au atitudini ”incorecte politic” (a se citi: normale). Și i-au luat peste picior, în postări pe rețele sociale, îndemnîndu-i să se asocieze deschis cu partidul pe care îl reprezint. Ca pretext s-au folosit de faptul că am participat și eu, în public, la evenimentul de luni.
Același tip de reacție au avut altă dată și față de scriitorul și jurnalistul Traian Ungureanu (a nu se confunda cu Mihai Răzvan Ungureanu, fostul premier), care a îndrăznit ceva mai mult, să participe la o conferință internațională pe teme conservatoare, organizată anul trecut de Institutul Conservator, pe care îl prezidez.
Sincer, am încetat demult să-i mai urmăresc pe nenumiții intelectuali publici, pentru că nu le mai dau nici un credit, dar inevitabil sînt informat cu astfel de… ieșiri. Și, de fiecare dată, am un sentiment de compasiune.
Îmi dau seama ce frustrare îi cuprinde în momentele de luciditate, cînd realizează că rezonanța lor socială e minimă. Este ca și cum ar învârti o linguriță în cană de ceai și, preț de o clipă, zgomotul acesta ar căpăta pentru ei proporții de dangăt de clopot patriarhal. Trezirea poate fi extrem de traumatizantă. De-a dreptul orbitoare.