Așa acționează regresiștii: demolează, ard, distrug. În numele unei lumi mai bune care va fi construită, chipurile, de ei.
În Franța ard școlile și au loc violențe de nedescris pe străzi. Noi, românii, să nu ne credem la adăpost.
Școli fără profesori avem și noi. Clase înghesuite avem și noi. Nemulțumiri adevărate avem destule. Iar oameni gata să le aprindă se găsesc oriunde.
Din fericire, în România nu au fost astfel de proteste violente pînă acum. Nu avem nici vocația protestatară a Franței, nici enclavele de imiganți, nici o stîngă radicală stăpînă pe școală, media, divertisment și opinia publică. Toate acestea sînt, la meridian românesc, în formă avansată, dar nu matură. Dar mîine cum vor fi? Ar fi bine să acționăm preventiv, nu să ne amăgim că nouă nu ni se va întîmpla.
Totul a pornit, în a doua jumătate a lui septembrie a.c., din liceele departamentului Seine-Saint-Denis, de la marginea Parisului, cu o revendicare pe care orice om de bun-simț o semnează: clase mai puțin înghesuite, profesori la catedră, clădiri care să nu cadă în capul elevilor.
Pe 21 septembrie au avut loc primele adunări, firave. Pe 22 septembrie zburau deja pietre și artificii de tip mortier spre polițiști. O singură zi a despărțit petiția de asediu.
Joi, 1 octombrie, au fost reținute 1.949 de persoane. Într-o singură zi! Bilanțul răniților anunțat de autorități: 305 polițiști, jandarmi și pompieri, 170 de elevi, 65 de angajați ai școlilor.
Din cele 3.700 de licee ale Franței, 1.027 au fost atinse de mișcare, iar 222 blocate. La Nantes a fost incendiată intrarea unui liceu.
Premierul Sébastien Lecornu a convocat o celulă de criză, iar prefecții au interzis adunările în jurul școlilor închise. Pentru cîteva bănci în plus în clasă, e cam mult foc.
Violența insurecțională este apanajul stîngii radicale. De la Revoluția Franceză încoace, ea a încercat să-și impună ideile prin teroare și a avut grijă să o și teoretizeze. Robespierre numea teroarea o emanație a virtuții. Georges Sorel a făcut din violență un mit mobilizator („Reflecții asupra violenței”, 1908) și i-a inspirat deopotrivă pe sindicaliștii revoluționari și pe Mussolini, el însuși crescut în socialism.
De aceea, pe umele lui Erik von Kuehnelt-Leddihn („Leftism”, 1974) și ale lui Friedrich Hayek, care a scris un capitol întreg despre rădăcinile socialiste ale nazismului („Drumul către servitute”, 1944), nu socotesc fascismul și nazismul mișcări de dreapta. Istoricii, în majoritatea lor, le așază acolo, invocînd naționalismul și disprețul lor pentru egalitate. Eu rămîn la criteriul meu: cine vrea să răstoarne ordinea moștenită, Biserica și tradiția nu are ce căuta la dreapta.
Indiciile și intuiția îmi spun că și în Franța de azi este mîna stîngii radicale. Nu am dovada unei comenzi. Însă am ceva mai vechi: tiparul. Și mai am cîteva indicii.
O notă a serviciilor de informații franceze vorbește despre instrumentalizarea blocajelor de către structuri studențești și grupări apropiate extremei stîngi, cu ochii la alegerile naționale care se apropie.
Cabinetul premierului a numit direct La France Insoumise (LFI) „și proxy-urile ei din ultrastînga”.
O figură apropiată de LFI a fost arestată în toiul tulburărilor de joi. Tribunul Jean-Luc Mélenchon neagă, firește, și cheamă la non-violență. După ce focul s-a aprins.
Poate că scînteia a fost spontană. Lipsa profesorilor din Seine-Saint-Denis e reală, iar statul francez, care și-a părăsit școlile de la periferie, a lăsat rana deschisă. Dar stînga radicală nu are nevoie să inventeze motive. Îi ajunge să le speculeze pe cele existente.
Cu cine lucrează? Cu cei mai ușor de mobilizat. Brăileanul Serge Moscovici a arătat („Psihologia minorităților active”, 1979) că schimbarea nu o impun majoritățile, care sînt inerte, ci minoritățile hotărîte. Iar Gustave Le Bon știa încă din 1895 cît de ușor se aprinde o mulțime și cît de greu se mai stinge.
O minoritate care se simte nedreptățită are întotdeauna o iritare la îndemînă și un ceas al revanșei de așteptat.
După revoltele din 2023, Inspecția Generală a Administrației (IGA) și Inspecția Generală a Justiției (IGJ) au făcut portretul celor condamnați: bărbați tineri, în majoritate cetățeni francezi, proveniți din imigrația maghrebiană și subsahariană. Același raport spune că numai 0,3% dintre ei invocau motive politice. 41% au recunoscut oportunismul, 29% efectul de grup.
S-ar zice că cifrele acestea îmi contrazic teza. Dar masa de manevră nu trebuie să creadă în ceva. Trebuie doar să fie disponibilă. Iar cei prinși, a observat un sociolog audiat de Senatul francez, sînt amatorii. Organizatorii nu se lasă fotografiați lîngă pubela în flăcări.
Să fim însă drepți: cei mai mulți elevi din aceleași cartiere n-au dat foc la nimic. De aceea vorbesc despre minorități active, nu despre comunități.
Odată ațîțați, oamenii aceștia sînt greu de controlat. Dar stînga radicală nu urmărește controlul în timpul manifestațiilor, ci după stingerea lor. Mecanismul e descris negru pe alb. Carlos Marighella îl explica în „Minimanualul gherilei urbane” (1969): provoci statul pînă cînd reprimă, iar represiunea îl face odios. Comitetul Invizibil (colectiv anonim de autori francezi din ultrastânga insurecționistă, de filiație anarhistă) l-a adus la zi pentru Franța în „Insurecția care vine” (2007).
Ca să oprească incendiile, statul trebuie să fie și el violent. Și atunci capcana se închide. Inspecția Generală a Poliției Naționale (IGPN) a deschis deja trei anchete pentru elevi răniți.
Sindicate din educație, care cheamă la grevă marți, 6 octombrie, și-au pus în capul listei lupta împotriva „represiunii polițienești”.
Șeful socialiștilor, Olivier Faure, a dat tonul: Republica nu trage în copiii ei.
Polițistul care a apărat un liceu de incendiatori se trezește cu sentimentul vinovăției. Funcționarul începe să ezite. Iar majoritatea, speriată, e gata să accepte orice revendicare, numai să fie liniște.
Un observator media de stînga, Acrimed, se plînge că jurnalele televiziunii publice au dat violențelor aproape 19 minute și jumătate din 25, iar revendicărilor mai puțin de două. Nu pricepe sau se preface: focul este mesajul.
Mi se va spune că socoteala e greșită, fiindcă violența îi ajută la urne tocmai pe adversarii stîngii. Așa este. După mai ’68, gaulliștii au obținut o majoritate zdrobitoare. După revoltele din 2005 a venit Nicolas Sarkozy. Politologul american Omar Wasow a arătat că protestele violente din anii ’60 au împins alegători spre Nixon. Și în Franța ultimilor douăzeci de ani opinia publică s-a mutat la dreapta în privința imigrației și a ordinii.
Numai că revoluționarii nu numără voturi, ei lucrează pe un orizont de timp mai lung, de decenii. În mai ’68, stînga a pierdut alegerile din iunie și a cîștigat tot ce a urmat: universitatea, presa, editurile, școala. Nu baricadele au învins, ci generația baricadelor, pornită apoi în ceea ce Rudi Dutschke a numit marșul cel lung prin instituții, iar Antonio Gramsci, înaintea lui, cucerirea hegemoniei culturale.
Roger Scruton a privit baricadele acelea de la o fereastră din Cartierul Latin și a plecat de acolo conservator. A fost printre puținii care au înțeles ce văd.
Dreapta cîștigă alegerile după fiecare incendiu și pierde cîte o generație. Ia puterea și nu face nimic cu ea în școală și în cultură.
Care este, așadar, natura conflictului din Franța? Nu este un conflict bugetar. Dacă ar fi, s-ar stinge cu o rectificare. Nu este, în fond, nici unul etnic, deși se hrănește din amestecul etnic și cultuaal din cartiere întregi. Este conflictul dintre două idei despre societate. Pentru conservator, societatea este, cum spunea Edmund Burke în 1790, un legămînt între cei morți, cei vii și cei care se vor naște, iar școala e locul în care legămîntul se predă mai departe. Pentru revoluționar, societatea e un șantier, iar tot ce s-a moștenit e moloz. De aceea nu e o întîmplare că ard tocmai școlile. Cine dă foc unui liceu nu cere o școală mai bună, ci aanunță că nu mai e nimic de transmis.
De aici și răspunsul conservator, care nu este nici capitularea, nici răzbunarea. Statul trebuie să restabilească ordinea, cu forța legii și fără complexe, dar fără să cadă în contra-teroare: contrariul revoluției, nu o revoluție contrară. Să repare școlile din Seine-Saint-Denis, fiindcă revendicarea era dreaptă înainte de a fi confiscată, iar pe o rană închisă nu mai are nimeni cum turna sare. Și să facă, în sfîrșit, ce dreapta n-a făcut niciodată după ce a cîștigat alegerile: să se ocupe de școală și de cultură.
Cei care suflă în foc nu urmăresc doar un scor electoral. Urmăresc schimbarea mentalității și, odată cu ea, a obiceiurilor, a felului de a trăi și a legilor. Fiecare tulburare de felul acesta este un salt într-acolo. De aceea spun că în Franța nu se petrece un accident, ci se execută un program.
