Doi ani de eșec pe linie în politica externă românească

Pacea din Ucraina se va negocia fără România. Europa și-a ales vineri, la Dublin, cinci state care s-o reprezinte la masa tratativelor. Polonia e printre ele. Noi nu. Și nimeni de la București n-a protestat. Nu e un accident diplomatic. E fotografia unui stat care nu mai contează nici în afară, nici acasă.

Vineri, 13 noiembrie, liderii Uniunii Europene au hotărît cine vorbește în numele Europei cînd se va decide sfîrșitul războiului din Ucraina. Franța, Germania, Regatul Unit, Italia și Polonia. Plus Comisia și Consiliul European. România va fi „reprezentată prin instituțiile europene”. Adică de alții.

Nicușor Dan a fost acolo degeaba. E drept că a cerut ca discuțiile să privească strict războiul, nu arhitectura de securitate a Europei, și a amintit vag interesul României pentru Marea Neagră. Nu știm însă dacă l-a auzit cineva și dacă, auzindu-l, îl ia în seamă.

Situația e serioasă și ne interesează pe toți.

România are cea mai lungă frontieră cu Ucraina. Prin porturile, căile ferate și șoselele noastre au trecut circa 100 de milioane de tone de cereale ucrainene, în anii de război. Infrastructura ne-a fost uzată la maximum, iar piața a fost invadată de produsele ucrainene. Peste un milion de refugiați au fost primiți sau au trecut prin țară. Am dat Ucrainei un sistem Patriot și cine mai știe ce – că statul nostru se ferește de cetățeni, nu comunică nici picat cu ceară –, scos din propria noastră apărare antiaeriană. Pregătim piloții ei de F-16. Pe teritoriul nostru tranzitează ajutorul militar occidental.

Iar toate acestea nu înseamnă doar costuri, ci și primejdii dintre cele mai mari. Drone căzute pe casele oamenilor, portul Constanța la un pas de explozie, nave comerciale lovite în aperele noastre teritoriale – numai în weekendul trecut, patru nave lovite de drone în largul Sulinei, iar autoritățile române au declarat periculoasă navigația între Sulina și Sfîntu Gheorghe.

Am scris de curînd ce ar însemna o Mare Neagră blocată: un dezastru economic pentru România. Și vedem bine că Riscul nu mai este teoretic.

Așadar: sîntem statul NATO cel mai expus, unul dintre cei mai generoși sprijinitori ai Kievului și coridorul fără de care Ucraina n-ar fi rezistat economic. Și totuși nu sîntem între țările care vor negocia pacea. Polonia este. De ce? Pentru că Polonia are politică externă. România, nu are.

Iată bilanțul ultimilor doi ani, din perspectivă diplomatică.

În ianuarie 2025, americanii ne-au primit în programul Visa Waiver. În mai, ne-au scos. De atunci, ministrul de Externe repetă că e „o prioritate”, iar românii continuă să stea la coadă pentru viză.

Președintele României, Nicușor Dan, a fost invitat la Casa Albă de președintele SUA, Donald Trump, în mai 2025. A trecut un an și jumătate în care nu s-a stabilit nici o dată, dar cei doi șefi de stat s-au fotografiat pe holurile summiturilor și la o recepție din New York. Diferența dintre părticiparea la aceleași evenimente și o vizită oficială la Washington este semnificativă.

Secretarul general al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), Mathias Cormann, anunța în martie, la București, că invitația de aderare a României va veni în iunie. Sîntem în noiembrie și invitația n-a venit, iar surse din guvern recunosc că dosarul e blocat.

Azi, la Phnom Penh, candidatul României la conducerea Organizației Internaționale a Francofoniei (OIF) n-a obținut funcția. Președintele a zburat pînă în Cambodgia să-l susțină. Degeaba.

Patru dosare, patru eșecuri, cu un numitor comun: România nu contează, ea execută oricum.

Un stat care nu e luat în seamă la vize, la OCDE și la Francofonie nu are cum să fie luat în seamă cînd se împart sferele de influență la Marea Neagră.

Slăbiciunea din afară e oglinda slăbiciunii dinăuntru.

Anul acesta România a stat aproape șase luni fără un guvern cu puteri depline. Guvernul Bolojan a căzut în mai, trei premieri desemnați au eșuat unul după altul, iar cabinetul Niculescu a fost învestit abia pe 20 octombrie. În tot acest timp, partidele s-au tocmit pe ministere, iar cancelariile occidentale și-au zi că la București nu ai cu cine vorbi.

Așa arată o clasă politică impotentă. Nu se poate impune acasă, deci nu are cum să se impună nici afară.

Am mai trecut prin asta pe cînd eram un stat mic, prins între imperii. Azi sîntem în NATO și în Uniunea Europeană. Avem pîrghii, dar ne lipsesc oamenii care să le folosească.

Pacea din Ucraina va hotărî cine controlează Marea Neagră, cine ajunge la Gurile Dunării și cît de sigure vor fi granițele noastre în următoarele decenii. Toate acestea se vor decide la o masă la care România nu va fi prezentă.

Președintele Nicușor Dan, principalul responsabil de politica externă și politica de apărare, ar trebui să dovedească urgent că își poate îndeplini rolul sau să demisioneze.

Lasă un comentariu