Vînzarea Șantierului Naval Mangalia, pe 9 oct. 2026, este caz școală privind incompetența păgubitoare a guvernului Bolojan. A pierdut participarea statului, am pierdut activele, am plătit cu bani împrumutați șantierul care ne-a fost luat, rămînem cu datorii peste ce am încasat și urmează să ne mai execute o dată Damen.
Cumpărătorul este Rheinmetall Real Estate România SRL, o firmă-vehicul a grupului german de armament Rheinmetall.
Prețul: 138 de milioane de euro, fără TVA.
Ministrul Apărării, Radu Miruță, a anunțat că șantierul a fost „salvat oficial”. Guvernul a salutat tranzacția într-un comunicat triumfal.
Eu nu văd nicio victorie. Văd o pierdere pe care nimeni nu o mai poate cumpăra înapoi.
Ce s-a vîndut, de fapt
Șantierul de la Mangalia a fost construit de statul român în 1976.
Are peste un milion de metri pătrați. Este cel mai mare șantier naval din România și unul dintre cele mai mari din Europa.
În 2017 avea aproape 2.000 de angajați și un profit net de 158 de milioane de lei.
Era locul în care România își putea construi, la scară mare, propriile nave de război.
O asemenea capacitate nu are preț de catalog. De aceea spun că am pierdut ceva inestimabil.
Pînă acum, statul deținea 51% din societatea care opera șantierul. De acum, nu mai deține nimic în afară de teren.
Cine a plătit, de fapt
Cifrele spun altceva decît comunicatele.
La începutul anului, Ministerul Apărării Naționale (MApN) prevedea pentru cele patru nave ale Forțelor Navale un buget de 757 de milioane de euro.
Contractul semnat cu divizia navală a Rheinmetall are 920 de milioane.
Diferența, de 163 de milioane, a fost legată explicit de investițiile la Mangalia. Ministrul Miruță a declarat chiar că circa 160 de milioane pentru datoriile șantierului vor fi integrate în costul navelor.
Rheinmetall a plătit pe șantier 138 de milioane.
Socoteala e simplă. Suplimentul pus în prețul navelor acoperă prețul șantierului.
Iar banii pentru nave vin din programul european Security Action for Europe (SAFE). SAFE nu este grant. Este împrumut. Îl vor rambursa românii.
Nemții cumpără șantierul. Noi plătim.
Nave mai scumpe decît la vecini
Bugetul celor patru nave a urcat pas cu pas.
Bulgaria construiește cu același grup două nave de patrulare pe același design, MMPV 90. Contractul bulgar: 420 de milioane de euro, fără armament. Costul total al proiectului: circa 500 de milioane.
România plătește pentru două nave similare 836 de milioane.
MApN spune că navele noastre au dotări superioare. Se poate. Dar nimeni nu a arătat public de ce costă aproape dublu.
O ofertă Damen pentru patru nave pornea de la circa 457 de milioane. A fost respinsă ca „necomparabilă”.
Licitația
Șantierul a fost evaluat la 184 de milioane de euro. Patru licitații la acest preț au rămas fără ofertanți.
Rheinmetall, care își anunțase interesul încă din mai, nu s-a prezentat la niciuna.
A venit abia la a cincea licitație, după ce prețul a scăzut cu 25%.
Guvernul se laudă că 138 de milioane înseamnă mai mult decît valoarea de lichidare, de 85 de milioane, și mult mai mult decît prima ofertă, de 10 milioane.
E ca și cum te-ai lăuda că ți-ai vîndut casa mai scump decît pe fier vechi.
Unde ajung banii
Cele 138 de milioane nu intră în bugetul de stat. Ele merg la creditorii falimentului.
Cel mai mare creditor este grupul Damen. Companiile lui au înscrise în tabelul creanțelor sute de milioane de lei.
Este același Damen care a dat în judecată Șantierul Naval 2 Mai SA, societate deținută de stat prin Ministerul Economiei, la Centrul Internațional de Arbitraj de la Viena. Cere despăgubiri între 337 și 500 de milioane de euro, potrivit presei.
Nu există, deocamdată, o sentință publică. Dar riscul rămîne în sarcina statului.
Damen poate cîștiga de două ori. O dată din falimentul șantierului. A doua oară, poate, din bugetul nostru.
Ce nu știm
Nu știm ce capital are firma care a cumpărat. Nu știm dacă Rheinmetall AG îi garantează obligațiile.
Nu știm dacă există clauze ferme, cu penalități, pentru investiții și locuri de muncă.
În primăvară, Rheinmetall spunea că are nevoie de doar 10–15% din capacitatea șantierului. A cumpărat tot. Ce se întîmplă cu restul?
Nu știm nici care este rolul real al Mediterranean Shipping Company (MSC), partenerul anunțat pentru partea civilă. MSC nu apare în licitație.
Rateu cu repetiție
În cartea Statul care servește națiunea am susținut un lucru simplu. Statul nu există ca să administreze falimente și să le vîndă ieftin, ci ca să păstreze și să dezvolte ce aparține națiunii.
Un activ strategic nu se vinde din disperare, la a cincea licitație. Se negociază de pe poziția celui care plătește.
Iar aici statul plătea. Avea în mînă un contract de aproape un miliard de euro. Care se adăuga la altele, tot către firma germană, de încă cinci miliarde de euro, pentru alte arme.
Cu această pîrghie putea cere să rămînă acționar. Putea cere garanții de la compania-mamă. Putea cere clauze de investiții, cu penalități. Putea cere ca șantierul să rămînă deschis și pentru alte comenzi românești.
Nu a cerut nimic din toate acestea. Sau, dacă a cerut, nu ne-a spus.
Mangalia a mai trecut prin asta. Daewoo în 1997. Damen în 2018. De fiecare dată, aceeași promisiune: investitorul străin salvează șantierul. De fiecare dată, statul a ieșit mai sărac și mai slab.
Acum am mers mai departe. Nu am mai păstrat nici măcar o participație, am pierdut și banii luați pe el și sîntem bucuroși că nu mai avem nici șantierul. Halal guvern!