Ani la rînd, Europa a hrănit din banii proprii o rețea care lucrează împotriva ei. Parlamentul European a spus-o, în sfîrșit, negru pe alb, joi, 8 octombrie a.c. Cu 381 de voturi pentru, 167 împotrivă și 15 abțineri, a adoptat o rezoluție care cere o strategie europeană de combatere a influenței Frăției Musulmane și a rețelelor islamiste legate de ea. Am votat pentru.
Textul cere Consiliului Uniunii Europene să treacă pe lista europeană a organizațiilor teroriste entitățile și persoanele legate de Frăția Musulmană, acolo unde sînt întrunite criteriile legale.
Cere Comisiei Europene să nu mai dea nici un euro, direct sau prin intermediari, pentru rețelele ajunse pe această listă.
Cere ca organizațiile legate de Consiliul European al Musulmanilor (CEM), între care Forumul Organizațiilor Europene Musulmane de Tineret și de Studenți (FEMYSO), să nu mai aibă intrare în instituțiile europene și să fie șterse din Registrul de transparență.
Mai cere o listă europeană a predicatorilor urii, a li se bloca vizele și permisele de ședere.
Și cere, poate cel mai incomod lucru, să afle cîți bani s-au dat pînă acum, cui, prin ce programe și cu ce justificare.
Ce este Frăția Musulmană?
Frăția Musulmană a fost întemeiată în Egipt, în 1928, de Hassan al-Banna, cu un țel mărturisit: islamizarea societății. De acolo s-a întins în Orientul Mijlociu, în Africa de Nord, în Europa și în America, cu sprijin politic, financiar și mediatic din Qatar și cu relații strînse la Ankara lui Erdoğan.
În Europa nu lucrează cu bombe, ci cu statute, ștampile și cereri de finanțare. Se înfățișează ca societate civilă: asociații, federații de tineret, structuri religioase și, unde se poate, filiere în partide.
Un raport al guvernului francez, de anul trecut, a dat metodei un nume: „entrism”. Intri în instituții, le înveți limba, le iei banii și le schimbi, cu răbdare, direcția. Un cal troian cu acte în regulă, căruia tot noi îi dăm ovăz.
Nu sîntem nici primii, nici singurii care o spun. Egiptul și Arabia Saudită au declarat de mult Frăția organizație teroristă. Statele Unite au trecut pe listele lor de organizații teroriste, în ianuarie, filialele din Egipt, Iordania și Liban, între altele pentru sprijinul dat Hamas. Austria i-a interzis simbolurile încă din 2019. Pe 22 ianuarie, Adunarea Națională a Franței a cerut, cu 157 de voturi la 101, exact ce am cerut și noi acum. Pe 17 martie, Camera Reprezentanților din Țările de Jos a votat, cu 76 de mandate din 150, o moțiune care cere guvernului să interzică Frăția și organizațiile afiliate.
Avertismentul meu din 2015
Să fie toți aceștia niște bigoți?
Stînga europeană crede că da. Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (S&D) nu a depus nici un text și a anunțat din capul locului că nu sprijină nici o rezoluție pe această temă. Motivul: ar fi „islamofobă”. E un cuvînt comod. Te scutește de argumente și îl trimite pe celălalt la colț.
Întrebi pe ce se duc banii europeni? Islamofob. Crezi că o femeie nu trebuie să umble pe stradă cu fața acoperită? Islamofob. (Rezoluția, fie spus în treacăt, sprijină statele care interzic burqa și niqabul în spațiul public.)
Liberalii din Renew Europe au fost mai subtili: au venit cu un text aproape geamăn cu al nostru, dar au refuzat să-l semneze alături de Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR), din care fac parte. Pericolul îl văd și ei. Numai că îi sperie mai tare vecinătatea noastră decît a Frăției.
Că nu e vorba despre musulmani o spune chiar rezoluția. Ea desparte limpede islamul, ca religie, de islamismul politic, ca proiect ideologic, și reafirmă că apărarea musulmanilor religioși de discriminare rămîne o datorie democratică.
Deși, în opinia mea, această distincție este pedantă și nerealistă, pentru că islamismul are permanent și acoperire politică. Poate doar la meridian românesc să fie o excepție, datorată îndelungatei istorii comune.
Scriam în 2015, după masacrul de la „Charlie Hebdo”, că faptele teroriștilor islamiști se înscriu într-un tipar ideologic și că Occidentul se slăbește singur, prin multiculturalism și „corectitudine politică”. N-am avut nici un motiv să-mi schimb părerea între timp. A trebuit doar să aștept ca și Parlamentul European să ajungă la aceeași concluzie,
Cît valorează votul din 8 octombrie?
Deocamdată, cît o hîrtie. O rezoluție a Parlamentului nu interzice nimic și nu blochează nimic. Hotărîrea este a Consiliului, unde e nevoie de unanimitate.
Iar Comisia a arătat deja cîtă grabă are: în iunie, răspunzînd Adunării Naționale a Franței, a „luat notă” de cerere și a amintit că, înainte de orice, trebuie o decizie a unei autorități naționale competente.
Cu alte cuvinte, mingea e la guverne. Și la al României, care are în Consiliu un vot întreg și, de obicei, nici o părere.
Pînă se hotărăsc ele, calul troian rămîne în curtea noastră. Iar ovăzul îl plătim tot noi.