Mănăstirea Cucuiș

Călătorie în poveste

De cate ori iau drumul unei manastiri, ma pregatesc sa intru in poveste. Dincolo de rav­na, evlavie, dragoste si nadejde – punc­tele cardinale ale pelerinului -, se afla un copil tanjind dupa povesti minunate, cu sfinti coborati din icoane si cu oameni care primesc aripi ingeresti. Stiu ca povestea ma asteapta vie, puternica si pul­sand ca inima unei fiinte nemaiin­talnite. Stiu ca vrea sa fie spusa, dar nu se da oricui. Si sper sa mi se dea mie, asa cum poetului i se da de Sus versul care il poarta spre lumi nebanuite. Cine stie de cate ori am ratat o po­ves­te extraordinara, fara s-o banu­iesc, sub straiele modeste ale unei apa­rente normalitati? Pen­tru ca intot­deauna povestea este as­cunsa, taini­ca, nevazuta decat de ochii inimii, daca ii ai deschisi. Asa­dar, cand pleci la drum spre o manastire, trebuie sa-ti deschizi bine ochii inimii, ca sa traiesti po­vestea adevarata. Putin a lipsit sa trec orb si pe langa povestea Schi­tului Cucuis, din judetul Alba. A­veam ochii legati de griji lumesti, si sufletul prea tulburat de mirosul in­ceputului de primavara. Dar cine­va de Sus a vrut altfel…

Curtea miracolelor

Se facea ca m-am ratacit pe un drum de tara, care, dupa ce depasea casele semete ale unui sat bogat, de oieri, inainta printr-o padure, ca in­tr-o pestera de frunze uscate, de iarba batrana si de fluturi cu aripi uriase. Soarele n-avea putere acolo si to­tusi „pes­tera” era luminata feeric. Din loc in loc, ochi de veverite, de vulpi si de lupi punctau ca niste stele bolta de lemn a padurii. Din loc in loc, cerbi mandri isi scuturau capetele si coar­nele incepeau sa le straluceas­ca…
Acel drum, sinuos ca un sarpe de apa si parca necalcat de picior de om, nu avea sfarsit. Mergand, te apu­­ca ameteala, de parca te-ai fi in­vartit intr-un carusel. As fi vrut sa ma opresc, sa ma pra­va­lesc pe spate in iarba si sa-mi pironesc ochii in vaz­duhul nesfarsit de albastru, dar atunci, de parca mi-ar fi ascultat cineva gandurile, mi s-a deschis, in dreapta, o poiana, peste un parau, la poa­lele Muntilor Sureanu. Iar in oaza aceea crescuta din verdele brazilor si din pete­cele albe ale iernii abia tre­cute, doi calugari imi zam­beau dinaintea unei biserici. Peretii lacasului pareau claditi din lumina. Si pe cel dinspre Sud, trona icoana Sfan­tului Mare Mucenic Gheorghe, ucigand balaurul. Hramul sfantului lacas.
Ograda era patata inca de zapada inghetata, caci aici aerul devenise mai rece si mai limpede. De jur imprejur paseau, care mai delicat, care mai tantos, fazani aurii, caprioare sfioase, pisici alintate, pauni cu cozile-nfoiate de-ti luau ochii si gaini ciudate, cu picioarele imbracate in botosei de puf. Parea ca ma aflu intr-o curte a miracolelor. Si mai tarziu, am aflat ca asa si era.

Staretul Andrei

Doua lucruri te izbesc la parintele Andrei Mihali, staretul Schitului Cucuis: o barba rosie ca focul si un zambet ca de pe alta lume. Dar amandoua ii tradeaza su­fletul de „nebun intru Hristos”, caci sunt semnele exterioare ale unei arderi intense pe dinauntru. Surasul sau bland si necurmat se potriveste cu ochii albastri, din care razbat bunatatea si linistea. Desi tanar, are in el ceva asezat, de bunic starnit la povesti. Maramuresean de obarsie, dintr-o familie cu zece copii, dintre care doi calugari, parintele Andrei si-a facut ucenicia in manas­tiri faimoase – Hodos-Bodrog (Arad) si Colt (Hune­doara) – inainte de a se aseza la Cucuis, acum unspre­zece ani. A stiut dintru inceput ca aici, la poalele ceta­tilor dacice ale Muntilor Orastiei, e locul sau. La Cucuis a gasit un taram al linistii binecuvantate din care inflo­reste rugaciunea, un pamant sfin­tit de nevointele unor sihastri, demult disparuti cu trupul, dar per­manent prezenti cu duhul lor. Asa incat nu simte ca are in obste un singur monah, cel pe care il vad si eu trebaluind prin curte, ci o adevarata armata de suflete ne­vazute. O lume din alta lume, pe care o simt si credinciosii care par­ticipa mai ales la slujbele de noap­te. Uneori aud nu doar glasul preo­tului si al cantaretului din strana, ci un intreg cor de voci pogorand din vazduh, voci puter­nice, barbatesti, precum dangatul de clopot.
Mai cu seama unul dintre fos­tii pustnici de la Cucuis, parintele Da­mian Vasile, trecut la Domnul cu vreo suta de ani in urma, ii da mare ajutor parintelui Andrei. Intai, pa­rintele Damian si-a trimis inainte crucea. De acolo de unde e ingro­pat, undeva in munte, un­de nu stie nimeni, a facut sa-i co­boare crucea pe apa, pana in poar­ta manastirii. Cruce e o vor­ba, pentru ca e mai degraba o troita masiva, frumos taiata in lemn si incrustata cu vechi sim­boluri crestine.
Parintele Andrei a pus crucea aceasta de straja in poarta schitu­lui, protejand-o cu gard si acope­ris. Si il pomeneste la rugaciune me­reu pe parintele Damian. Ba si mai mult, la ananghie i se roaga parintelui Damian, care stie mai bine tot rostul locului, iar sihas­trul il ajuta mereu, nedezmintit. Pe seama mijlocirii facute de caluga­rul Damian, pe langa pute­rile ceresti, pune parintele An­drei, de pilda, cele 14 femei ster­pe, trecute de 40 de ani, care au nascut, dupa ce li s-a slujit la Cucuis. „Paispre­zece, le stiu pe nume pe toate. Au venit, s-au spovedit, m-au rugat sa fac ce pot sa le rodeasca pante­cele. Numai Dumnezeu poate sa faca asta. Si trebuie multa rugaciune. Le-am pus la Litur­ghie, le-am chemat la Sfantul Maslu, pe care il fac in fiecare vineri, le-am mai citit si alte rugaciuni, si Dom­nul s-a milostivit. Si mereu am simtit ca ma asista pa­rintele Damian, care deja are locul lui in Cer” – spune parintele Andrei.
Pesemne ca vestea marilor izbanzi ale acestui preot maruntel, cu zambet copilaros si un par neobisnuit de rosu, s-a dus prin tot Ardealul, caci vineri seara, pu­hoa­ie de lume urca la Schitul Cucuis, sa participe la Sfantul Maslu.
In alte zile, siruri de credinciosi fac acest veritabil drum al Crucii, de la ultimul sat pana la schit, pe jos, pentru a participa la moliftele Sf. Vasile cel Mare, la care se incumeta parintele Andrei mai ales atunci cand mai are un preot, doi, cu care sa slujeasca.

Doua biserici

In unsprezece ani, parintele Andrei a facut si alte minuni: a construit douazeci de chilii si o biserica mai mare, unde sa poata incapea numerosii pelerini. Cea in care se slujeste azi, ridicata la inceputul anilor ’90, cand la Cucuis era schit de maici, e prea modesta pentru a cuprinde sutele de credinciosi, din marile posturi de peste an si din zilele de sarbatoare, care iau drumul manastirii ascunse intre paduri. Noua biserica va fi sfin­tita, cu ajutorul lui Dumnezeu, in aceasta toamna. Este impunatoare, puternica si eleganta ca o principesa.
Sigur ca parintele Andrei n-a reusit toate astea de unul singur, ci cu sprijinul unor crestini cu dare de mana si cu suflete aprinse de credinta, precum sotii Lidia si Gheorghe Munteanu din Orastie, al caror fiu a sihastrit vreun an aici, apoi s-a stabilit la Sf. Munte Athos. Insa, la mijloc se afla si darul parintelui Andrei de a provoca ge­nerozitatea oamenilor. „Am suferit multe umilinte, caci unii considera ca, atunci cand ceri pentru Bise­rica, cersesti pentru tine. M-au injurat, m-au dat afara. Dar eu am avut multa rabdare, i-am iertat si m-am ru­gat pentru ei. Asa s-a intamplat ca, dupa o vreme, sa vina singuri la poarta manastirii si sa-mi ofere ajutor oa­meni care ma prigonisera. Dumnezeu i-a castigat de partea Lui si le-a luminat mintea cum sa-si plateasca greseala. Mereu i-am primit cu dragoste, pentru ca eu vad in fiecare om chipul lui Dumnezeu si fiecare fiu risipitor intors la sanul maicii sale, care e Biserica, un fiu credincios”, spune, zambind luminos, parintele Andrei.
O alta minune a acestui protosinghel blajin sunt cele 1.700 de flori care fac manastirea sa straluceasca pre­cum gradinile Raiului. Parintele insusi le ingrijeste, le inmulteste, le pune toamna in ghivece si le adaposteste in chilii, pentru a le replanta primavara. „Inima omului se bucura cu rugaciune, dar si cu frumusetile pure ale aces­tei lumi – ca nu degeaba le-a lasat Dumnezeu. Imi plac florile, cum imi plac si ani­ma­lele, pasarile si pes­tii. Asa ca am adunat aici tot ce am putut: pasari rare, ca­prioare pe care le-am do­mes­­ti­cit, am facut un helesteu pen­tru peste… Fie­ca­re manastire tre­bu­ie sa fie o mica gradina a Raiu­lui”, crede pa­rin­­tele Andrei.

Inapoi, in lume

Binecuvan­ta­rea parintelui imi deschide drumul inapoi, spre lu­mea dezlantuita. Pe masura ce ma indepartez de schit, padurea isi schimba infatisa­rea, din pestera fer­­mecata devine un codru sur, ca­re mai are de as­tep­tat pana ce su­flul primaverii ii va face mugurii sa plesneasca. E ca un camp de cruci stranii in­chipuite de arbo­rii seculari pe care se odihneste cerul. Putin mai sus sunt cetatile da­cice. Parintele spune ca simte prezenta istoriei, o ener­gie neobisnuita a locului, care curge de peste tot. In urma mea, padurea se inchide ca un labirint de zi­duri, pentru a se deschide altui pelerin, cu ochii inimii treji.
Peste satul de ciobani, cu case vechi, din lemn, si ograzi fara poarta, se lasa, incet, apusul. Cirezi de vaci coboara, alene, din pasunile abia inver­zite, pe drum de stele… Aceasta a fost povestea. V-am spus-o cu drag, dar n-o puteti trai aievea decat la ea acasa, la Cucuis.

Schitul Cucuis se afla in comuna Beriu, judetul Hunedoara. Acces: DN7 / E68, Deva-Orastie, 25 km, dreapta pe DJ705A, 3 km, stanga la Castau pe DC54A, 8 km.

# Text publicat inițial în Formula As, nr. 1022 din 31 Mai – 7 Iun. 2012