În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut. Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: „Make love, not coffee”. Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în dimineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moinei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întunecată în miezul zilei, uşor intrigat, de parcă nu de acolo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aromată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj semnat Ina T.: „Stimate domn, vă urmăresc de mult timp scrisul în ziar şi pe blogul personal şi vreau să vă felicit…”. Mda, mă rog… Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mulţumit politicos pentru aprecieri şi mi-am exprimat speranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în dreptul numelui meu, în caseta redacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de comentarii din subsolul articolelor postate pe pagina de internet a gazetei sau a blogului. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, ziarist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în privinţa mea… Aşa a început un dialog care mi-a alungat, încet, încet încruntarea. După câteva zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aşteptăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scriitori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dragoste, despre cum se prăbuşesc căsniciile… Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi empatie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile automatisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără orizont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină…
Am intrat în panică. Dacă era o provocare a concurenţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glumă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă precauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsătoriţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor – în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc care simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fotografia altcuiva. Am găsit-o pe reţele de socializare şi în câteva pagini legate de Universitatea din Iaşi, cu numele şi fotografia ei. Am început să mă relaxez. Am rugat-o să-mi mai dea şi alte fotografii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu picioare lungi, lungi, pedalând pe o bicicletă mare, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pretexte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram însurat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea distanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea în mine, acoperind, unul după altul, toate ungherele trupului, în acelaşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei celule era pricinuit în parte de mister, în parte de dorinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un nesfârşit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au concentrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele computerului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâmbetul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari – care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe genunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vârtejuri de iasomie.
Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la propriu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, prevestind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noastre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi reluate mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de starea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se proiecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă specială, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fantezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cunoaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum paradoxal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile… Ca atunci când visezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, încât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cuvintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem audio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visului.
De-acum, nici nu concepeam să nu ne conectăm pe Skype, măcar o dată pe zi, de obicei seara, când ajungeam şi eu acasă, dar cu destul timp înainte să vină Anca. Lucra până târziu pentru firma ei de publicitate, aşa încât devenise un fel de musafir permanent şi din ce în ce mai incomod.
După ce am cunoscut-o pe Ina, m-am înstrăinat şi mai mult de Anca. Nu eram atent când venea de la birou, iar vocea ei îmi suna ca prin pâslă. Îmi povestea diverse lucruri de la serviciu, dar nu percepeam decât un şir de sunete fără noimă. O priveam fără s-o văd. Însă încercam să mimez interesul. Zâmbeam când zâmbea şi încuviinţam sau exclamam când înţelegeam vreo frântură de frază. Cred că nu am păcălit-o prea mult, pentru că a început să-mi vorbească tot mai puţin, să-şi găsească de treabă prin casă, să întârzie ceasuri întregi în baie şi să se culce cu mult înaintea mea.
Totuşi, mergeam uneori împreună în vizite la prieteni, la câte o piesă de teatru, la cumpărături. Din afară, probabil că păream un cuplu solid şi, dacă nu fericit, măcar mulţumit. Nu ne contraziceam în public, nu ne mărturiseam prietenilor neîmplinirile, eram politicoşi unul cu celălalt, jucam rolul de persoane destinse şi petrecăreţe.
Inei i-am spus că sunt însurat formal, dar că relaţia mea cu Anca s-a încheiat demult şi că locuim separat, despărţirea oficială fiind chestiune de săptămâni, până parcurgem procedurile legale. Era adevărată numai prima parte a frazei, căci nu mă gândeam să divorţez de Anca. Poate din încăpăţânare, poate din ruşine faţă de părinţii mei – care se opuseseră căsătoriei noastre -, poate pentru că mai speram într-o şansă de salvare a căsniciei… Am minţit-o pe Ina, de teamă că am s-o pierd.
Însă, într-o seară, pe când eram pe Skype şi ea îmi dezmierda părul cu gesturi leneşe, de pixeli, iar eu alunecam virtual cu buzele, dinspre şold spre genunchi, pe coapsa ei dreaptă, uşa s-a deschis brusc şi am văzut-o pe Anca ridicând din sprâncene: „Cu cine vorbeşti?”. Aproape că am sărit din scaun, închizând brusc Skype-ul. „Cu un prieten. Dar întrerup, dacă ai nevoie de ceva” – i-am zis, încercând să-mi ascund tulburarea. „Nu ştiam de ce nu răspunzi, că am intrat în casă şi te-am strigat. Voiam să mă ajuţi cu sacoşele.” „A, păi, aveam căştile pe urechi şi eram prins în discuţie…”
Între timp, messenger-ul mă avertiza că îmi scrie Ina. „Ce s-a întâmplat? Ai închis? A cui era vocea aceea? Eşti cu cineva?” – se rostogoleau întrebările. Anca a ieşit şi, până s-o urmez, am apucat să răspund: „E complicat. Îţi explic mai târziu”. Şi am închis şi messenger-ul, pentru orice eventualitate.
A doua şi a treia zi, Ina nu s-a arătat online pe messenger, nu mi-a scris pe e-mail, nu m-a sunat pe Skype. Am tăcut şi eu. Nu ştiam ce să-i spun. Nu mai ştiam ce vreau. Visul plesnise ca un balon de săpun. Iar realitatea era prea încurcată. Abia a patra zi i-am scris Inei, cu rugămintea să mă ierte pentru tăcere şi minţind-o din nou pe jumătate.
„Anca a păstrat cheile de la mine, pentru că are încă lucruri aici. A venit pe nepusă masă, era deprimată şi avea nevoie să stăm de vorbă. M-a înduioşat şi am vorbit cu ea mai multe ore. La sfârşit, mi-a propus să ne împăcăm. Până azi n-am putut să-ţi scriu, pentru că nu-mi limpezisem gândurile şi sentimentele. E vorba totuşi de o căsnicie de zece ani. Eu şi Anca avem multe care ne leagă şi destule care ne despart. Dar am conştientizat că mai important decât orice este că te iubesc!” Singurul adevăr era acesta: o iubeam.
Ina m-a crezut. Şi am reluat plonjările noastre în lumea virtuală. La început mai prudenţi, tatonându-ne, ca pentru a ne recunoaşte, apoi, din ce în ce mai avântaţi.
N-am ştiut cum au trecut şase luni. Pentru mine n-a fost toamnă – de care mă bucur atât de mult, altfel -, n-a fost nici iarnă, deşi ziarul meu a relatat pe pagini întregi despre dezlănţuirea naturii, care a izolat săptămâni la rând nenumărate sate şi oraşe, a ucis oameni şi a stricat case. Pentru mine a fost numai o continuă primăvară. „…Mugur alb, şi roz şi pur,/ Vis de-albastru şi de-azur”, vorba poetului. Îmi recăpătasem tonusul şi eficienţa, eram entuziast şi îndrăzneţ, îmi făceam cât mai repede şi mai bine treaba la ziar, pentru a mă dedica apoi exclusiv iubirii mele virtuale. Aşa a venit o altă dimineaţă, în care, privind mai atent pe fereastră, am văzut că era primăvară şi în realitate. Şi n-am mai ştiut care era realitatea. Dar nici nu-mi păsa.
Chiar în acea zi, am cerut şefilor ziarului să merg în delegaţie la Iaşi, pentru un subiect pescuit cu agilitate din surse vechi. Am spus că aveam să stau două, trei zile, dacă se confirmă povestea de care am aflat. Am sunat-o şi pe Anca. M-a ascultat în tăcere şi, când am terminat, m-a întrebat: „Te mai întorci?”. Am tăcut îndelung. Înţelegeam care era sensul întrebării. Nu dacă mă întorc de la Iaşi voia să ştie, căci asta era de la sine înţeles. Am răspuns într-un târziu: „Sigur că da. Ce vrei să spui?” „Te aştept”, a zis şi a închis.
Ce m-a trădat? Ştiuse tot timpul? Şi nu a spus nimic, nu a făcut nimic? Cu toate astea mă aşteaptă înapoi? De ce?
Zâmbetul de învingător mi-a pălit. Dezinvoltura m-a lăsat baltă. Exaltarea mi-a dispărut. M-au cuprins îndoielile. Aveam nevoie de timp să cercetez o iubire pe care o credeam trecută, dar care se dovedea a fi numai uitată. „Te aştept” – era un legământ nou, pe care nu l-am dorit, nu l-am cerut, dar care a înviat în mine bucurii, tandreţuri, vise pe care le-am trăit şi le-am îngropat împreună cu Anca. Peste aşa ceva nu poţi trece într-o clipă. Aveam nevoie de timp, dar deja o anunţasem pe Ina că vin şi ea era în culmea fericirii.
Am plecat la aeroport şi acolo m-am îmbarcat spre Iaşi, gândindu-mă că voi ajunge prea repede, că mai bine aş fi plecat cu maşina sau cu trenul. Am fixat întâlnirea cu Ina pe terasa unui restaurant din Copou. Parcul înverzise peste noapte, iar cârciumarii deschiseseră terasele, mulţumiţi că a venit vara în aprilie şi îşi vor dubla numărul de clienţi. În după amiaza aceea, aleile erau pline de tineri care se ţineau de mână. Terasa pe care am ales-o era tixită şi ea. Oamenii erau într-o frenezie gureşă, precum un ciopor de vrăbii care se scaldă la soare.
La o masă, Ina singură, liniştită, privind spre grădină, cu ochii pe jumătate închişi şi zâmbind numai ea ştie cărei vedenii. Sătea picior peste picior, legănându-şi-l lent pe cel de deasupra. Corpul ei suplu şi arcuit, pe care i-l cunoşteam atât de bine din iubirile noastre virtuale, era dezvăluit numai cât să te incite, de deux-piece-ul gri-fer pe care îl purta. Costumul era destul de sobru pentru o întâlnire de amor, dar probabil că Ina venise direct de la Universitate.
A luat o gură de cafea şi şi-a verificat telefonul, fără grabă. Apoi a lăsat moale aparatul pe masă şi şi-a înfundat din nou ochii, în grădină, ca pentru a-şi feri privirea de lumina prea tare. Dacă m-ar fi zărit, cred că i-aş fi părut destul de ciudat, cum rămăsesem încremenit sub portalul terasei, fără să mă hotărăsc dacă să intru sau să ies. Dar ea se uita exact în partea opusă. „Ce fac? Câtă realitate voi descoperi dacă mă aşez la acea masă? Şi unde vom ajunge? Şi dacă va fi dragoste adevărată între noi, nu risc, ca peste o vreme, să mă trezesc lângă Ina, ca acum lângă Anca? Şi Anca mă aşteaptă… Totuşi, poate iubirea va trăi şi în realitate. Cu Ina sau cu Anca? Ce realitate? Am nevoie de timp…”.
Gândurile mi se năpusteau în urechi, ca vocile altor oameni, cu tonuri diferite, unele agitate, altele mai calme, suprapunându-se parţial unele peste altele. Fiecare voce avea altă rezonanţă în mine, aşa cum fricile răsună altfel, izbindu-se de pereţii noştri interiori. M-am întors pe călcâie şi am plecat.
***
Rostind ultima frază, Cristi şi-a lăsat capul în jos. A mai tras o dată din ţigară, absent, şi a strivit-o în scrumieră. Nu avea nevoie de un sfat sau de o confirmare, ci numai să-şi spună taina cuiva. Ne cunoşteam de-o viaţă, atâta vreme ne împărtăşisem aproape totul, dar abia acum, după câţiva ani de la întâmplare, se hotărâse să-mi spună povestea asta. Când întrebările din mintea sa au încetat.