„Charlie Hebdo”, un război ideologic

Franţa sub teroare. 17 morţi în trei zile, vic­ti­me ale răzbunării unor islamişti radicali, pen­tru insultarea Profetului lor. Între cei împuşcaţi, zece jurnalişti de la săptămânalul satiric „Charlie Hebdo”. Teroriştii au fost ucişi, la rândul lor, dar nu înainte de a ridiculiza poliţia franceză. Europa este indignată şi solidară cu Franţa. La Paris, mi­lioane de oameni au măr­şă­luit pentru democraţie şi împotriva terorismului, în frunte cu numeroşi şefi de state şi de guverne. Pe buzele tuturor, jur­nalişti, politicieni, cetăţeni simpli, stă afirmaţia: „Apărăm libertatea de exprimare”. Aşa să fie? Realitatea este că în Franţa s-au ciocnit două ideologii extreme, două totalitarisme, unul soft, celălalt hard. Neo­marxis­mul şi fanatismul re­ligios. Ambele violente, ambele distrugătoare ale normalităţii, ambele rezultat al răstălmăcirii dogmatice a valorilor imuabile ale lumii: adevăr, bine, frumos. Zia­riştii de la „Charlie Hebdo” au fost ucişi sub cuvânt că au batjocorit religia musul­­manilor. Doi islamişti, cetăţeni francezi, crescuţi şi educaţi în Franţa, recidivişti pe tărâ­mul tero­rismului, n-au suportat să le fie luată în derâdere credinţa şi s-au răzbunat, ucigând. Însă de-a lungul timpului, creştinismul şi mozaismul au fost şi ele bălăcărite în texte şi caricaturi în „Charlie Hebdo”, şi nici creştinii, nici evreii nu au ucis pentru asta. A fost, de fapt, o motivare religioasă a crimei. Dacă nu ar fi avut pretextul caricaturilor ofensatoare pentru islam, ucigaşii ar fi găsit alt motiv pentru carnagiu. După cum o arată omorârea persoanelor care nu aveau vreo legătură cu redacţia „Charlie Hebdo”.

Faptele teroriştilor islamişti se înscriu într-un tipar ideologic şi vin în şirul a numeroase asa­sinate comise aproape zilnic, peste tot în lume, în numele islamului. Ziariştii de la „Charlie Hebdo” provocau de mult timp pe toată lumea, fuseseră ameninţaţi şi erau păziţi de poliţie. Publicaţia se bucura de audienţă şi avea un pu­blic stabil. Dar nu neapărat banii şi nu numai afir­­marea unui neîngrădit drept la libera expri­ma­re erau motoarele acelor jurnalişti. Ei erau ex­po­nenţii unei ideologii care domină Occidentul şi care îşi află izvoarele în neomarxism, multi­culturalism, „corectitudine politică”, în imi­gra­ţia scăpată de sub orice control (de pe urma că­reia Franţa are peste cinci milioane de musul­mani, care şi-au făcut pe teritoriul ei, stat în stat), alungarea creştinismului, înapoi în cata­combe, culpabilizarea continuă a structurilor de for­ţă ale statelor (servicii secrete, armată, poli­ţie), politi­cile asistenţialiste care încurajează imi­graţia, laxis­mul moral, cu corolarul său, dez­măţul sexual, toate sunt componente ale neo­marxismului. O ideologie care slăbeşte Occi­den­tul şi care pro­voa­că, inevitabil, confruntări sân­geroase. Tero­ris­mul cultural naşte tero­ris­mul armat. Iar răz­boiul cultural dintre extreme duce, după cum ve­dem în Franţa, Siria sau Afganistan, la lupte ar­mate.
Jurnaliştii de la „Charlie Hebdo” erau soldaţi ai unei tabere ideologice. Ceea ce nu înseamnă că meritau să moară, că activităţile lor justifică, în vreun fel, crima sau că terorismul căruia i-au căzut victime este legitim. Nu, dar înainte de a ne pune toţi în frunte lozinca „Je suis Charlie” şi a pretinde că prin asta apărăm democraţia şi libertatea, trebuie să lămurim contextul. A susţine că în cazul „Charlie Hebdo” este vorba despre o încercare de suprimare a libertăţii de ex­pri­mare e, cel puţin, o interpretare abuzivă a li­bertăţii.
Unii lideri de opinie de la noi şi de aiurea au afirmat că nu există nici o limită pentru liber­tatea de expresie. Căci dacă s-ar pune vreuna, nu am mai putea vorbi despre libertate. Iarăşi fals! Libertatea fiecăruia dintre noi este până acolo unde lezează libertatea sau drepturile al­tuia. În această definiţie se încadrează şi li­ber­tatea de expresie. Altminteri, nu ar fi pedepsite insulta şi calomnia. Pe acest temei, în Occident sunt pe­dep­site şi negarea Holocaustului sau ra­sis­mul. Şi asta nu stârneşte demonstraţii de stra­dă, pentru apărarea libertăţii de exprimare. Câtă vreme, celelalte feluri de drepturi şi liber­tăţi sunt regle­mentate, şi libertatea de exprimare trebuie să fie. Dacă excesele libertăţii de expre­sie nu intră sub incidenţa legii, riscăm să fie pedepsite prin acţiuni în afara ei. Iar atunci când adepţii li­ber­tăţii de exprimare până la ofensă şi apă­rătorii su­biectului ofensei fac parte din tabere ideo­logice diferite şi radicale, avem evenimente de tipul celui de la „Charlie Hebdo”.

(Formula As nr. 1149, 15-22 Ian. 2015)