Vedenia din câmpul cu maci

Lumina candelei, pâlpâind sub icoană, făcea să crească Hristosul pe tot peretele şi apoi să umple camera. Ochii Lui, ca două migdale tăiate pe lung, străluceau în clarobscurul odăii. Aşezaţi în genunchi unul lângă altul, eu, sora şi fratele meu, repetam într-un glas, după bunica, rugăciunea de seară. Chipul lui Iisus era atât de real, încât nici eu nu-mi păream mie însumi adevărat, în comparație cu icoana aceea. Cu fiecare verset îmi ieşeam din mine şi ajungeam, la final, să mă privesc din spate, cum stăteam cu mâinile împreunate şi capul puţin plecat, în şirul acela de um­bre scunde, ale unei lumi pe care n-o cunoşteam.

Când mă aflam la bunici, aşteptam seara ca pe o întâmplare fantastică. Nu mă gândeam la rugăciune, decât când murmurul satului înceta, iar bucătăria miro­sea a lapte de vacă proaspăt muls. Afară era deja bez­nă, şi nu mai dura mult până să mergem la culcare.

Nu ştiu nici acum de unde-mi venea acel tremur al inimii, când bunica stingea lumina şi ne chema să ne așezăm în genunchi, la icoana care îl înfățișa pe Hristos. Căci în biserică, duminica, n-aveam stare şi nici vreo altă emoţie, decât aceea că voi fi pedepsit acasă, pentru trăsnăile pe care le făceam. Nici n-apuca să pornească slujba că mă și strecuram în balcon şi îi făceam să râdă pe tinerii corişti, strâmbându-mă în fel şi chip. Când corul începea să falseze sau nu putea să mai acopere câte un chicotit, bunica se ridica ruşinată din genunchi şi venea după mine. Fugeam printre crucile înalte ale mormintelor din jurul bisericii şi mă ascundeam într-unul dintre merii din fundul curţii, vara, sau în câte un morman de zăpadă, iarna. Bunica abandona repede căutarea şi intra din nou la slujbă, ştiind că voi reveni şi eu nu peste mult timp. De fiecare dată când mă întorceam, privirea ei necăjită, în care mijea o vagă ameninţare, mă făcea să iau o mină spăşită şi să îndur stoic slujba, până la sfârșit.

Aşadar, n-aş spune că eram un copil credincios şi nici măcar prea respectuos faţă de cele sfinte.

După ce-am mai crescut niţel şi am învăţat la şcoa­lă teoria evoluţionistă, mergeam mai rar la biserică, şi numai ca să n-o supăr pe bunica, pe care o priveam cu o duioşie amestecată cu un sentiment de superioritate. Nu-mi explicam cum o femeie ca ea, care crescuse trei copii aproape singură, căci bunicul a lucrat zi-lumină toată viaţa, o femeie care strunea şi câţiva nepoţi, încă de pe când mergeau de-a buşilea, o femeie care ştia ros­tul tuturor plantelor şi al lunii pline, şi când vine ploaia, şi cum s-o alunge, o femeie care mâna căruţa cu boi şi cosea fânul cot la cot cu bărbaţii, o femeie căreia i se gudurau lupii la picioare, iar vrăjitoarele satului n-aveau curaj s-o înfrunte, o astfel de femeie, deci, putea să creadă în basmele pe care i le spunea preo­tul satului. Ei bine, cam astfel de simţăminte aveam când m-am întâlnit prima dată cu îngerul. Atunci n-am ştiut ce este. Abia după ce ne-am văzut de alte câteva ori, m-am întrebat dacă nu cumva…

*

Să fi avut vreo 12 ani pe când l-am întâlnit întâi. Eram în vacanţa de iarnă, la bunici, şi primisem de Moş Crăciun o pereche de patine. Mi le dorisem ani în şir. La fiecare început de decembrie, îi scrisesem, cu lacrimi grele, Moşului să mi le așeze sub pom. În fiecare Crăciun, Moşul îmi dăruise altceva, lăsân­du-mă trist, dinaintea bradului îm­podobit ca o sorcovă. Cu siguranţă nu fusesem nici mai cuminte, nici mai bun la învăţătură nici în anul despre care vorbesc, dar pare-se că Moşul se sătu­rase de smiorcăielile mele, chiar când eu îmi pierdu­sem nădejdea. L-am pândit pe Moş până noaptea târ­ziu, aşa cum făceam în fie­care an, împreună cu fraţii mei, cu inima îngheţată de teamă că s-ar putea să nu mai vină, deși cam înce­pusem să bănuiesc că Moşul nu venea de la Polul Nord, ci din odaia din faţă, unde se odihneau bunicii. Oricum, niciodată nu l-am surprins în timp ce aducea bradul împodobit şi darurile pe care le aşeza sub el. Adormeam mereu înainte ca Moşul să ajungă la noi. Dimineaţa de Crăciun în care am găsit sub brad, într-o cutie pe care scria numele meu cu majuscule, o pere­che de ghete din piele albă, pe care erau fixate patine cu şină de fier nichelat, a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Zburam de fericire.

Câteva zile am stat numai pe gârla îngheţată bocnă, înconjurat de o mulţime de tovarăşi de joacă, pe care îi surprindeam privindu-mă cu invidie. Nici unul nu avea patine adevărate, ci nişte improvizaţii dintr-o ban­dă de plastic, din aceea care fixa linoleumul la înche­ieturile pereţilor, în camerele de bloc. Bucăţile acelea de plastic, îndoite sub puterea focului cât să îmbrace bocancul, erau bune doar la coborât câte-o pantă, dar nu la acrobație pe gheaţă, cum făceam eu.

Am căzut de o mie de ori până am învăţat să pati­nez. Râdeam, suflam în mănuşile ude de zăpadă şi o luam de la capăt, până când, odată cu noaptea, venea şi bunicul după mine.

După câteva zile, însă, alunecam pe sticla de dea­supra apei ca şi cum m-aş fi născut cu patinele în picioare. Eram atât de mândru, încât le-am stricat tot cheful celorlalți copii cu “patine” de plastic, pe care îi amuzasem până atunci cu tumbele mele involuntare.

Dar într-o zi, pe când încercam să desenez cu pati­nele un cerc perfect, cineva a aruncat o piatră care a lovit gheaţa în câteva salturi scurte, de broască. Pielea translucidă a râului a plesnit, cu o pârâitură cumplită, şi m-a înghiţit în pântecele învolburat pe care îl aco­perea. Patinele mă trăgeau spre fund, iar vârtejul apei m-a răsucit până sub geamul gros şi opac de gheață, sub care mă sufo­cam. Undeva, deasupra, au­zeam glasuri grăbite, ţipete şi paşi repezi în stânga şi în dreapta, din ce în ce mai slab, topite într-un sunet prelung. Căutam o ieşire, lovind ghea­ţa cu mâinile şi des­chizând larg ochii în apa care îmi ardea pupilele. Picioarele îmi amorţeau în zba­terea lor inutilă, încer­când să mă împingă la suprafaţă.

Atunci am avut vedenia. Nu mai eram în apă, ci pe un câmp cu maci, măr­ginit de un cer alcătuit cu linii groase, de negru şi vişiniu. Nu-i distingeam chipul şi nici nu părea să aibă trup, deşi îl sim­ţeam ca pe o prezență omenească. O si­luetă ciudată, ză­rită printr-un cearşaf alb, pus la uscat în bătaia soarelui. Numai că umbra aceea răs­pândea o lumină puter­nică.

“De ce nu te întorci la mal?” – m-a întrebat, și parcă mi-a zâmbit. Imediat am deschis ochii. Respiram din nou, la­com, tuşind şi tremurând îngrozitor, la margi­nea apei. Vreo trei băieţi încercau să mă ducă pe sus acasă, după ce m-au învelit cu şuba unuia dintre ei. Mă durea pielea ca­pu­lui, singura parte a corpului pe care o mai sim­ţeam, şi îmi clănţăneau dinţii în gură. Din fericire, bunica era plecată de-acasă, așa că mi-am uscat hainele și m-am pus pe pi­cioa­re până când s-a întors. N-am povestit nimănui despre arătarea aceea. M-am gândit că îmi văzusem moartea cu ochii, acolo, în capcana de gheață a iazului.

Pe urmă, întâmplarea a lăsat loc altora şi am uitat-o. Însă după câteva luni, îngerul mi-a apărut din nou, de astă dată în somn. Pe vremea aceea, visam uneori că zbor. Mă ridicam de la pământ numai prin simpla vo­in­ţă, dădeam un ocol curţii, apoi unul mai mare gră­di­nii, mă înălţam mult, mult, ca şi cum aş fi vrut să ajung în vârful vreunui munte, iar din crucea ce­rului, mă lăsam în jos să plutesc cu braţele deschise larg, cât să îmbrăţişez tot pământul. Şi o luam iar şi iar de la capăt, până când deschideam uşa altui vis sau mă trezeam. De câte ori visam că zbor, trăiam o bucurie intensă. Mă simţeam nemuritor. Și-apoi, într-o noapte, am visat că zbor iarăși, peste un câmp de maci înfloriți. Se înăl­ţaseră cât un stat de om, dar nu puteau acoperi cu flori­le lor purpurii prezenţa aceea luminoasă, ciudată, pe care o simțisem când era să mă înec. M-am oprit din zbor înaintea ei, încercând să-mi dau seama dacă e aceeaşi de atunci. M-am apropiat, dar a dispărut fulge­rător.

La răstimpuri, am mai visat că zbor şi, de câteva ori, am întâlnit din nou prezenţa aceea, despre care nu puteam spune că e bărbat sau femeie sau cum arată, dar despre care simţeam că e înnebunitor de frumoasă şi de puternică. La fiecare întâlnire, din cele câteva pe care le-am avut, parcă prindea mai mult contur. Dacă ar fi să vi-l descriu, aş spune că era un bărbat tânăr, cu părul blond, bogat, legat în coadă la spate şi îmbrăcat cu rasă călugărească, dintr-o ţesătură aspră și albă. Dar acestea sunt simple senzații, căci niciodată nu l-am văzut aşa de clar și de-aproape, încât să-i pot face por­tretul adevărat.

Nu-mi vorbea, ci doar mă privea blând şi uneori zâmbea. Simțeam că mă privește şi îmi zâmbește, deși nu i-am văzut niciodată ochii sau gura, cu adevărat.

Curând, am realizat că simpla lui prezenţă m-a în­vă­ţat lucruri pe care nu mi le spusese nimeni şi pe care nu le citisem nicăieri. Nu m-am mai îndoit că el e în­ge­rul meu şi că mă salvase atunci, demult, de sub gheaţa morții.

Ani în şir, până am devenit bărbat în toată puterea cuvântului, mă forţam să visez că zbor, sperând ca zborul să mă ducă la el, pe câmpul de maci, în spatele căruia cerul își schimba întruna lumina.

Am crezut că dacă voi merge la biserică şi mă voi ruga îl voi întâlni mai des. M-am rugat. Dar, deşi cre­dinţa mea devenea mai ardentă, zborurile mele se îm­pu­ţinau, până au dispărut cu totul. Şi îngerul.

(Formula As nr. 950, 24 Dec. 2010 – 7 Ian. 2011)

4 thoughts on “Vedenia din câmpul cu maci

  1. Asta e o minunatie de scriere ce imi readuce is suflet, creier si… retina, simtirile unice avute in Raiul copilariei… As vrea sa-l laud pe indragitul autor, dar stiu ca nu-i trebuie lauri care nu duc decit la cadere. Trebuie insa sa recunosc ca artistul (scriitorul in acest caz) care il aduce pe Dumnezeu in opera lui este singurul artist adevarat si complex. Asa ca…. Felicitari, Claudiu! Nihil Sine Seo!

    • Mulțumesc mult pentru prea bunele cuvinte. Dacă am stîrnit măcar o astfel de reacție, înseamnă că am izbutit să transmit ceva emoție. Și pentru un scriitor asta e aproape totul. Reușita mea se poate datora faptului că scrierea este despre o întîmplare adevărată. Doamne, ajută!

  2. Pe nerăsuflate am citit. Parca respiram acelasi aer, atata emotie mi-a transmis. Ah, ce as citi si o continuare… ☺

    • Vă mulțumesc foarte mult pentru reacție. Citiți și restul bucăților de proză, și reportajele și s-ar putea să regăsiți aceeași emoție. 🙂

Comentariile sunt închise.