Alb, mult alb, bleu vălurit de vânt, gri, negru șters și, din loc în loc, hașurările cafenii ale pâlcurilor de papură uscată. Cerul căzut în genunchi pe plaiurile dintre dealuri. Mici volute de țărână, care anunță munții. Printre ele, satele se întind pe burtă, într-o liniște încordată, de parcă ar sta la pândă.
Fotografia unei zile de iarnă în Covasna. Dacă o privești mult, se acoperă încet, încet de ceață, ca atunci când lăcrimezi. E aburul acela, izvorât de dincolo de liniile concrete ale lucrurilor, pe care, într-un târziu, îl poți numi: tristețe. Și totuși te îndemn să privești mai atent. Undeva, într-un colț al imaginii, vei observa turla unei biserici, cu o cruce suplă din fier și un tricolor fluturând deasupra. E atâta dorință de viață în această pată de culoare, încât îți redă toată speranța. Acum, mută-ți privirea mai jos, la intrarea în biserică. Acolo este un om care face minuni. Părintele Iustin Gârleanu. Zâmbește mereu, tuturor, iar Dumnezeu îi zâmbește sfinției sale. Din acest schimb de surâsuri se hrănesc inimile celor treisprezece familii de români din Aita Mare. Supraviețuitorii. Atâția au mai rămas din cele câteva sute de familii de români care locuiau în această comună acum un veac. Martori ai frumuseții unei lumi românești pe cale de dispariție.
Minunile mari din lucruri mici
Părintele Iustin Gârleanu (34 de ani) este ca argintul viu. Senin și energic, are soluții pentru orice problemă și n-ar sta o clipă locului. E bucuros să-mi arate tot ce e de văzut în comuna, destul de mică, de pe malul drept al Oltului, atestată în secolul XIV. Nu sunt multe de văzut, în afară de bisericile a patru confesiuni creștine și de steagurile secuiești, tot unul la două case. Cenușiul care m-a însoțit întregul drumul, venind dinspre Sfântul Gheorghe, băltește aici. Este o zi cu moină. Poarta Mare – așa cum s-ar tălmăci Aita Mare, după un vechi cuvânt săsesc – nu se deschide spre nicăieri.
Vrednicul părinte Iustin, brașovean de obârșie, și-a zidit zece ani din viață la Aita. N-a fost ușor și n-a știut cum va fi. Dar mai înainte s-a pregătit temeinic, cât să înțeleagă prin ce va trece: unsprezece ani de școală teologică, de la seminar la master în Teologie. Pe urmă i-a cerut PS Ioan, episcopul de-atunci al Covasnei și Harghitei, să-l hirotonească. ”Voiam să slujesc la altar. Cea mai mare dorință a vieții mele”. Iar ierarhul l-a trimis la Aita Mare, într-un Ajun de Crăciun.
Biserica ortodoxă ”Sf. Gheorghe” (1937), din centrul satului, arăta ca după război. Părea și mai căzută, și mai părăsită, înconjurată fiind de lăcașurile de cult ale majoritarilor – unitarian, calvin și catolic, care erau în plină înflorire.
A mers câteva sute de metri mai încolo, la ieșirea din sat, în cimitir, unde cea mai veche biserică a românilor de aici veghea și cimitirul lor. De-o frumusețe simplă, așa cum numai țăranii de altă dată știau să tocmească, micul lăcaș închinat Sfântului Nicolae (1866) era și el în paragină, purtând semnele obscene ale unor repetate profanări.
Părintele și-a pus atunci speranțele în bisericuța ortodoxă din satul vecin, Aita Medie, aflată tot în parohia sa și aflată tot sub protecția Sfântului Gheorghe – Biruitorul (1903). Cocoțată pe un delușor, aceea era și mai bolnavă, cu un perete plecat deja nițel de pe fundație.
Dinaintea acestei priveliști dezolante, tânărul preot și-a suflecat mânecile și a purces la treabă. Întâi să-și cunoască enoriașii. I-a luat puțin, căci erau ca și acum, o mână de oameni. În acel an, 2007, 16 familii si vreo 50 de credincioși singuri. Astăzi, sunt mai puțini cu cinci familii și vreo 20 de singuratici. În ritmul ăsta, curând nu mai rămâne picior de român ortodox în Aita.
Pasul următor a fost să învețe zidărie și dulgherie. Și a început să facă singur reparații la biserica din centrul comunei. Îmi arată, nu fără oarecare mândrie, ca orice gospodar ardelean, fotografiile care îl înfățișează în haine de lucru, dând pereții cu glet, ori săpând la temelia bisericii pentru a o hidroizola…
În paralel, a strigat după sprijin pe internet. A făcut un blog și o pagină de Facebook pentru parohie, în care vorbea despre nevoile bisericilor și prin care ținea legătura cu români din toată țara și din toată lumea. Și mulți i-au întins câte o mână de ajutor, după posibilități. El vede în aceste gesturi voința lui Dumnezeu însuși. Fără El n-ar fi izbutit, căci contribuțiile enoriașilor nu acoperă nici pe departe cheltuielile minime de funcționare ale bisericilor. De aceea, îi place să spună: ”La Aita Mare s-au făcut mari minuni”. Cu toate acestea, cei zece ani scurși au fost de zbucium sufletesc, de efort și de privațiuni pentru el și familia lui. La capătul lor însă bisericile din Aita Mare și Aita Medie ne întâmpină zdravene, frumoase și gătite de sărbătoare. Numai credincioșii care să le încălzească lipsesc. Dar părintele Iustin nu deznădăjduiește: ”Are Dumnezeu un plan, nu m-a pus să muncesc atâta pentru ca bisericile să rămână goale”. Chiar dacă părintele spune că nu știe planul divin, acesta ar putea fi tocmai în gândul care îl frământă tot mai mult. ”Zece ani am ridicat ziduri, de-acum, măcar încă zece, vreau să zidesc oameni întregi, întru Hristos” – îmi mărturisește.
Totuși, e multă smerenie în ce spune, căci s-a ocupat și de oameni. A convertit la ortodoxie mai mulți maghiari de alte credințe și le-a câștigat dragostea pentru Hristos a unor români care altminteri ocoleau biserica. Cu exemplele m-am întâlnit în ușa bisericii: Ana Toma și Nicolae Florea. Oameni deja în vârstă, care l-au descoperit pe Mântuitorul abia de câțiva ani, datorită părintelui Iustin.
”Eu am fost crescută la casa de copii și n-am știut nici în ce credință sunt, nici de ce etnie. Când am revenit aici, în satul natal, sora mea, singura mea rudă apropiată de sânge, mi-a spus că suntem unitariene și maghiare. Dar nu m-am dus la biserică. Îmi era frică, simțeam ca un duh rău, așa. Iar de când l-am cunoscut pe părintele Iustin, am simțit nevoia să vin mereu să mă rog”, își începe povestea Ana.
”Eu sunt român ortodox, dar nu aveam obiceiul să particip la slujbe. Părintele mi-a descoperit ce important este să știi să-i ceri lui Dumnezeu ce ai nevoie. Și-am văzut că El îmi dă. Înainte de toate: o mare liniște și o mare stăpânire de sine. Uite, am reușit să mă las și de fumat, iar la mine asta a fost patimă mare, nu glumă”, intervine și Nicolae.
Ce simt în biserică, la Liturghie? ”Pe Dumnezeu. E viu între noi”, răspund aproape în cor. Cum viu? ”Păi, când iau împărtășania, mă cuprinde o mare fericire” – rostește bărbatul, cu ochii mari, a uimire, și de-o veselie stranie pe o față obosită și nebărbierită.
”Pe mine rugăciunea și împărtășania m-au vindecat. Tare am fost bolnavă, dar Hristos te curăță de toate. Am și acasă un colț cu icoane, unde mă rog fierbinte. Și tot ce am avut nevoie mi-a dat bunul Dumnezeu”, mă încredințează femeia. Se spovedesc la fiecare trei săptămâni, ca toți ceilalți enoriași, și se împărtășesc duminică de duminică. ”Împărtășania este putere, nu răsplată. Nu pentru vrednicia noastră ni se dă, ci pentru vindecarea sufletească. Tot ce trebuie să facem este să ne curățim înainte prin mărturisire și puțină înfrânare” – îmi explică părintele.
Revin la cei doi credincioși, cu o întrebare care nu-mi dă pace: Cum îi privesc majoritarii de aici, maghiari și heterodocși? ”Ne împăcăm bine, ne ajutăm la muncă și nu prea vorbim despre credința sau neamul fiecăruia. Și când ne mai certăm din diferite alte motive, căutăm să nu rămânem certați până când vine duminica și trebuie să mergem la biserică”, spune Ana.
Îi întristează că sunt atât de puțini credincioși în jurul unui asemenea părinte luminos? ”Nu, că nu suntem puțini, sunt toți îngerii și sfinții cu noi. Știți? Abia așteptăm să venim duminica la biserică. E bucuria noastră de fiecare săptămână”, răspunde Nicolae.
Sunt așa de cuminți, cu mâinile dinainte, strânse una în alta, cu zâmbete mici și rostind cuvintele aproape în șoaptă. Se uită cu mare drag la părintele lor, deși mă asigură că ar continua să vină la biserică și dacă el ar fi mutat în altă parte. ”Ne-ar durea inima de dor, dar ne-am întâlni în rugăciune, în fața lui Hristos, chiar dacă ne-ar despărți sute de kilometri”.
Multe alte întrebări își află răspuns numai în Hristos. Pentru ei, toate. Asta e adevărata izbândă a părintelui Iustin.
Biserica apărată cu artileria
– Părinte, văzând minunile de Aita, îmi vine în minte vorba aceea românească ”săraca țară bogată”, care aici însă își capătă un alt sens. Din sărăcie ați făcut să strălucească două vechi biserici și ați pus-o la adăpost de ploi și vânturi pe o a treia, cea mai bătrână.
– Parohia aceasta n-a fost una oarecare. Vedeți, deși mult timp românii n-au avut voie să-și ridice biserici de zid și în interiorul comunităților, aici există biserica Sf. Nicolae de la 1866, cu cimitirul ei, plin de morminte de români, numai de români, chiar dacă au numele maghiarizate. Dovadă că au fost numeroși românii noștri pe aceste meleaguri. De asemenea, la 1903 s-a făcut din bârne biserica din Aita Medie, pe temeliile unor biserici mai vechi, una din anul 1710, peste care se construise o alta, în 1820. Asta spune ceva despre continuitatea și forța românilor de aici, despre încăpățânarea lor de a rămâne ortodocși.
Mai mult, în 1937, a fost construită și biserica nouă din Aita Mare, tot cu hramul Sf. Gheorghe, ca urmare a unui plan mai larg al autorităților românești, de după Marea Unire, de a întări românismul în zonă cu ajutorul Bisericii Ortodoxe. În acei ani s-au construit multe biserici în Transilvania. Căci, până la 1918, românii trecuseră printr-un proces de maghiarizare forțată și trebuia recuperat acest handicap. După ocuparea unei părți a Ardealului, în 1940, horthyștii au vrut să demoleze, printre altele, și această biserică. Atunci au distrus 33 de biserici ortodoxe în zona asta. Număr simbolic. Dar biserica noastră a scăpat, datorită unui sătean care a traversat Oltul înot și a anuțat trupele române de la Apața, care au tras o săptămână cu artileria în preajma satului, de nu i-au lăsat pe unguri să se desfășoare.
În fine, acest patrimoniu era sortit pieirii, dacă nu ne ajuta Dumnezeu să obținem sponsorizări de la români din Brașov, ori din alte părți ale țării și de peste graniță. Am primit bani din multe locuri, din Norvegia, din SUA și Canada, din Spania… Și am dat socoteală pentru fiecare leuț cheltuit, imediat ce izbuteam să mai reparăm sau să cumpărăm ceva. Și transparența a adus după ea încredere și noi ajutoare. Am primit ajutor inclusiv în mână de lucru. Sunt o seamă de tineri într-o organizație din Brașov, numită ”Frăția Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, care au venit și au lucrat cot la cot cu mine pentru renovarea bisericii.
Altminteri, deși enoriașii noștri își plătesc contribuția la biserică foarte corect, aceasta este modestă și nu aveam alte resurse. Sunt puțini enoriași și lumea e săracă aici.
– Dar de ce ați ambiționat să le reparați pe toate cele trei biserici, iar pe două să le și pictați, de vreme ce oricum nu are cine le călca pragul?
– Păi, întâi că toate sunt casele Domnului, nu puteam face diferență și nici să asist la prăbușirea vreuneia. Apoi, mi-ar fi fost rușine să slujesc în condiții improprii, cu infiltrații de apă în pereți, cu dușumelele putrezite, cu încălzire precară cu sobe, ori cu acoperișul spart. În fine, câți credincioși vin e mai puțin important, contează că au unde să vină cu plăcere. Și-apoi e și mândria noastră de români: ce, noi nu suntem în stare? Ce dacă nu sunt români aici? Sunt în tot restul României și în toată lumea, iar bisericile de aici sunt și ”steagurile” lor.
Trebuie reținut și că tonul l-a dat Înaltul Ioan, care atunci era ierahul nostru, și pe a cărui cheltuială a fost pictată bisericuța din Aita Medie.
Inimile noastre bat la fel
– Au existat momente când v-a părut rău că ați venit aici, când ați vrut să abandonați?
– Asta nu. Am jertfit mult, dar am făcut-o pentru Hristos și pentru sufletul nostru. Până la urmă e tot ce contează. Însă, desigur, m-am gândit de multe ori că prea mi-am chinuit familia și m-am întrebat care este rostul acestui efort de atâția ani. Adică, bun, termin de aranjat toate și pe urmă? Cine sunt cei care se vor bucura? Pentru că, să știți, asimilarea românilor de către maghiari aici continuă. Nu prin forță, ci lent, printr-un proces de enculturație, prin preluarea unui model cultural, care duce la un mod de viață.
– Și-atunci ce vă ține preot la Aita Mare? Ce satisfacții aveți aici?
– O mulțumire este că am arătat că totul e posibil, cu ajutorul lui Dumnezeu. Brațele ne-ar fi fost neputincioase, fără rugăciune. Doar rugăciunea, pe care am păzit-o ca pe-o flacără vie, nicicând stinsă, a făcut să coboare și peste noi mila Domnului.
Pe urmă, încă mai sper că oamenii, indiferent de etnie, vor veni unde sporește lucrarea Domnului. Și au venit deja, dar încă prea puțini. Poate și pentru că atâta amar de vreme m-am muncit mai mult cu zidurile. De-acum însă vreau să mă dedic în întregime zidirii oamenilor, căci asta e datoria preotului. Aici, dacă așa e voia lui Dumnezeu, sau mai aproape de Brașov, de unde mă trag, dacă va îngădui El. Oricum, am convertit câțiva maghiari și mi i-am făcut prieteni. Asta iar nu-i puțin lucru.
– Cum ați ajuns să convertiți unguri?
– Ei m-au căutat, să-i ascult, să le dau un sfat, să le fac și câte o rugăciune. Iar eu i-am primit cu drag, ca pe orice om necăjit. Și ei sunt fii lui Dumnezeu. Și lor suntem chemați să le împărtălim frumusețea credinței ortodoxe.
– Dar nu ați făcut sfinția voastră apostolat, adică nu ați bătut din ușă în ușă.
– Nu, ar fi și cam greu, pentru că ei văd Biserica Ortodoxă ca pe o expresie a românității. Or, în general au o rezervă, când nu de-a dreptul un dispreț suveran, pentru tot ce e românesc. Au moștenit, de la părinții și bunicii lor, mentalitatea că românul e slugă, e cetățean de categoria a doua și tot ce vine de la el trebuie respins; să nu se amestece cu noi, că e rușine. Cu atât mai mult valorează convertirile făcute, pentru că înseamnă că oamenii aceia chiar au reușit să-l vadă pe Hristos în ortodoxie. Bineînțeles că acum nu botez nici un matur fără o catehizare foarte serioasă, ca să înțeleagă unde vine. Pentru că am avut și eșecuri cu unii, pe care i-am trecut la ortodoxie fără o catehizare adâncă, și pe urmă am avut surprize, că au făcut păcate mari. Așa că nu mai grăbesc lucrurile.
– Românii care vin la biserică o fac doar din credință sau și dintr-un sentiment de apartenență la românitate? Găsesc în biserică un sprijin pentru românismul lor? Este slujba și un prilej de a se aduna la un loc inimă cu inimă de român?
– Probabil că da. Am observat că aceia care sunt sută la sută români sunt mai prezenți la biserică decât cei din familiile mixte. Dar noi nu facem politică în biserică, ci încercăm să-i vindecăm sufletește, să-i ținem pe calea mântuirii… De altfel, din fericire, aici, la Aita Mare, n-au mai fost tensiuni interetnice din perioada interbelică. La începutul anilor 1990 a fost cineva, care acum e cleric maghiar, care a profant biserica Sf. Nicolae de pe deal. Însă, românii l-au lăsat în plata Domnului, nu s-au răzbunat și nici nu-l dușmănesc. De altfel, oamenii de aici, indiferent de etnie, sunt pașnici și se înțeleg între ei. Iar administrația, care e aproape sută la sută maghiară – în consiliul local avem un singur român, și acela dintr-o familie mixtă –, nu este provocatoare, ca prin alte părți. Veți vedea steaguri secuiești pe case particulare, nu însă și pe instituții.
– Cum se simte un român aici, minoritar absolut, și din punct de vedere etnic, și religios, deși se află pe moșia lui?
– Cel mai greu este să reziști la maghiarizare, pentru că la asta duce sentimentul de abandon, de înstrăinare, pe care îl au mulți dintre românii din Covasna și Harghita. În plus, când vezi că toți din jurul tău fac lucrurile într-un fel, ești tentat să copiezi… Biserica îi ajută în această rezistență, dar și mândria de a fi român.
– Care e viitorul comunității românilor de la Aita?
– Mă întreb și eu. Uneori mă cert cu Dumnezeu: ”Doamne, care este planul tău, de m-ai adus și m-ai muncit atât aici?”. Și încă nu am un răspuns. Dar îl aștept, cu speranță și cu grija de a da eu mai întâi răspuns bun așteptărilor lui Dumnezeu.
(Formula As, nr. 1254 din 16 – 23 Febr. 2017)