Timpul unei (re)nașteri

Mai întâi este o sfâşiere. Nesângeroasă, dar copleşitoare. E ca şi cum cineva ar jupui pielea nopţii de peste zi. Cu lumina creşte şi durerea. Ochii se obişnuiesc greu. La fel şi inima. Deşi spaima nu are loc aici. Ci numai tăcerea. O tăcere care face să se audă cum îşi desfac florile petalele, cum luna plină mătură acoperişurile caselor şi cum se aşterne zăpada mieilor în munte.

La început, lumina e laptoasă şi grea, orizontul prea aproape, zgâriat de crengile copacilor goi, pământul vâscos şi vântul grăbit şi rece. O presimţire, cu aripile larg deschise, îmi tulbură sângele. Şi n-am putere să mă apăr, ba găsesc şi o voluptate în această vlăguire, însoţită de melancolie. Natura întreagă pare să-şi tragă seva din venele şi din măduva oaselor mele. Dar nu, nu mă va lăsa fără viaţă. Dimpotrivă. Însă nu se poate să ajungi la adevărata viaţă decât prin moarte. Măcar puţină moarte. Un simulacru de moarte, pe care mi-l pune în scenă luna lui martie. O lună războinică, aşa cum se şi cade, căci numai un soldat se poate smulge din îmbrăţişarea mortală a iernii. Iar acea luptă se poartă şi în mine, măcar tot atât pe cât se duce şi în afara mea.

Soarele apare mai târziu, când deja durerea sfâşierii se va fi domolit. Când înaltul cerului devine atât de adânc încât mă pot prăbuşi în el. Când în aer adulmec parfum de verde, roz şi albastru. Când dimineţile sunt simfonii ale tuturor păsărilor reunite într-o formidabilă orchestră. Când picioarele încep să-mi alerge singure pe străzi, nebuneşte, de parcă aş mai avea 15 ani şi aş coborî, cu chiote, un deal. Când privirea îmi trece prin lucruri şi se pierde în largul mării, chiar dacă marea ar fi la o sută de zile de mers pe jos. Când aş vrea să-i îmbrăţişez pe toţi oamenii întâlniţi pe stradă. Când „te iubesc!” nu mi se mai pare o declaraţie imposibilă. Şi-abia atunci e primăvară cu adevărat!

Nu contează unde o întâmpin, între betoanele oraşului sau într-un sat uitat de lume. Este la fel, în esenţă. Indiferent dacă e înveşmântată în diafane dantelării vegetale, ori e doar o adiere înmiresmată, efectul ei este acelaşi: narcotic. Deodată mă trezesc în altă lume, mai colorată, mai vie, care mă entuziasmează şi mă face apt pentru dragoste.

De aceea, eu unul aştept primăvara ca pe o promisiune. Deşi mă stoarce de energie, primăvara îmi aduce mai mereu binele în viaţă sau, în tot cazul, frumosul şi bucuria. Aşa încât primăverile mele poartă nume de femei. Nu pentru că m-am îndrăgostit în fiecare primăvară, dar şi iubirile vechi capătă puteri noi odată cu primul fir de iarbă iţit la soare. Poate pentru că anotimpul acesta e plin de speranţă.

Numele primăverilor în care am fost fericit sunt scrise cu majuscule, căci sunt memorabile. Însă din iniţialele tuturor numelor de primăveri compun un poem al cărui final îmi este necunoscut, dacă nu se va fi scris deja. Nu este un elogiu, ci o realitate care se întrupează sub o suflare de Sus.

Primăverile mă alcătuiesc, aşa cum toamnele mă destramă şi cum iernile mă odihnesc. Toamnele ar putea deveni şi ele un poem dacă ar avea nume de femei, dar nu au. Iernile n-au nici nici ele această virtute, ci numai pe aceea că nasc primăveri. Primăveri care mă nasc pe mine.

1 thought on “Timpul unei (re)nașteri

  1. Îți mulțumesc, că ai născut și în mine o poezie:
    Tăcerea, ca un voal subțire
    E aripa morții amintire
    Mă sfâșie, dar nu mă supăr
    O port pe umeri de călugăr.

Comentariile sunt închise.