Radu Preda: ”Intelectualul religios este suspectat automat de fundamentalism și de incorectitudine politică”

Doctor in Teologie ortodoxa la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, cu studii la Heidelberg, Salonic si Hanovra, director fondator al Institutului Roman de Studii Interortodoxe, Interconfesionale si Interreligioase și presedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și pentru Memoria Exilului Românesc, Radu Preda este o prezenta constanta in paginile revistelor teologice, dar si in presa laica, unde i se cere frecvent opinia de expert. S-a facut remarcat mai ales prin discursul lipsit de echivoc privitor la problemele aparute in Biserica Ortodoxa Romana. A publicat mai multe volume de studii si eseuri despre raportul dintre ortodoxie si politic, si de teologie sociala. Prima sa carte a fost „Jurnal cu Petre Tutea” (1992), o evocare a ganditorului crestin caruia i-a fost alaturi in ultimii doi ani de viata.

„Am avut gandul calugariei. Din fericire, nu s-a concretizat”

– Domnule Radu Preda, v-ati „nascut” crestin sau v-ati „facut”? Altfel spus: ati crezut dintotdeauna si ati trait mereu credinta?

– Nu cred ca se „naste” nimeni intr-o credinta articulata ca atare, ca este, ca sa zic astfel, „predestinat”. Folosind un joc de cuvinte, doar aparent superficial, noi suntem si devenim, in acelasi timp, crestini. Adica primim o zestre spirituala pe care insa o constientizam treptat, de la o etapa la alta a vietii. La unii, acest proces dureaza mai mult, la altii, mai putin. Exista si categoria celor care nu „ajung” niciodata, din diferite cauze, la asumarea si trairea credintei. Astfel de oameni traiesc nu in necredinta, atata vreme cat nu se considera atei sau liberi cugetatori, ci mai curand in amnezie, in uitare. Au „uitat” ce sunt si mai ales ceea ce pot „deveni”.

– Care este cea mai veche amintire pe care o aveti legata de credinta in Dumnezeu?

– Evident, slujbele de la biserica. Mergeam cu mama – iata rolul pe care il au parintii in transmiterea credintei! – la biserica, mai ales la o manastire din oras (Galati n.n.), unde era un preot batran, foarte bland, care ma fascina, mai ales prin aerul in care era invaluit. In fapt, mersul la biserica insemna pentru mine, copilul, o experienta inainte de toate senzoriala: mirosea altfel (mai curat si mai parfumat decat afara), lumina era altfel (noi stateam acasa ore intregi pe intuneric, in acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (in comparatie cu griul blocurilor), sunetele de alta calitate (nu intelegeam nimic, dar cantarile ma leganau cumva). Pe scurt, totul era altminteri. Imi mai aduc aminte si de faptul ca, inaintand in varsta si incepand sa analizez sensul celor pe care le auzeam si vedeam in biserica, ma uimea porunca preotului, ca nimeni dintre cei „chemati” sa nu ramana. Mai mult, preotul revenea insistent cu indemnul! Asta ma facea sa ma uit in jur dupa cei „chemati”, cu toate ca si eu ma simteam oarecum un „chemat”. Sigur, ulterior aveam sa inteleg sensul spuselor liturgice, faptul ca ele se refereau la cei inca necrestinati si chemati la botez etc.

– Tineretea este, prin excelenta, un anotimp al impulsiunilor senzoriale, mai putin propice ascezei. Cu toate acestea, in Romania, cel putin, exista, de doua decenii incoace, o afluenta de tineri spre manastiri. Conteaza varsta in trairea credintei?

– Pot vorbi doar despre mine. Or, in ceea ce ma priveste, tineretea biologica, adica varsta intre 20 si 30 de ani, aproximativ, nu a fost neaparat inclinata spre ascetism. Am cunoscut colegi de generatie care au luat drumul manastirii si unii chiar au ramas acolo, au inaintat duhovniceste si bisericeste, dovedind o admirabila inzestrare, pe care am pretuit-o si o pretuiesc fara rezerve. La fel, am cunoscut si colegi de generatie sau mai tineri care au facut acest pas fundamental spre calugarie doar pentru a „bifa” o cerinta preliminara hirotoniei episcopale. Doar Dumnezeu stie ce este in sufletul lor! Cert este ca asceza, daca nu este o vocatie autentica, poate degenera rapid intr-o „cariera”. Eu mi-am asumat tipul ascetic indirect: sa citesti, sa scrii, sa petreci ore intregi in biblioteca, sa mergi la conferinte si sa te angajezi in discutii de fond, sa te pregatesti, sa cauti, sa cercetezi, sa doresti recuperarea unei Traditii in parte uitate si sa privesti in prezent cu ochii atintiti spre viitor – toate acestea nu sunt posibile fara renuntari, fara sacrificii, chiar daca din exterior lucrurile nu se vad.

– Ati fost tentat vreodata de ideea de calugarie?

– Da, am avut gandul acesta. Din fericire, nu s-a concretizat. La momentul in care cochetam cu ideea, sunt sigur ca nu aveam nici un fel de dar sau de inzestrare pentru a deveni un monah „de Doamne-ajuta”!

„Am mare evlavie la Sfantul Antim Ivireanul”

– Aveti evlavie mai mare la un anume sfant?

– Da, am un sfant „preferat”! Este Sfantul Antim Ivireanul. Georgian de origine, invatand limba romana ca nimeni altul, tipograf si om de cultura, artist, poliglot, filantrop, demn in decizii si curajos in asumarea consecintelor, pana la moartea martirica, Sfantul Antim este ctitorul manastirii din Bucuresti unde se afla Biblioteca Sfantului Sinod si in care am petrecut cativa ani rodnici de lectura si acumulari. Pe aceasta cale am ajuns la el.

– Exista o rugaciune pe care o rostiti mai des sau la mare nevoie?

– Imi vin in minte toate rugaciunile ocazionale din Cartea de rugaciuni diortosita de Mitropolitul Bartolomeu si pe care am avut privilegiul de a o edita cand eram directorul editurii Renasterea de la Cluj. Cum insa timpul nu are mereu rabdare cu noi, tot rugaciunea lui Iisus ramane cea mai scurta si „la obiect” forma de a „bate” la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

– Ati trait vreun eveniment pe care il considerati miraculos?

– Mai multe! Cand ma gandesc la primele calatorii in strainatate, fara prea multi bani, la modul cum am fost ocrotit de posibile incidente, la unele momente de boala, dintre care doua au fost chiar la limita, la intalnirile neplanificate cu oameni si situatii din care am invatat mai mult decat din toate cartile posibile – toate acestea, alaturi de multe altele, sunt tot atatea „dovezi” ale purtarii de grija a proniei.

– Intr-un moment mai greu al vietii dvs. ati simtit ca v-a fost de ajutor simplul fapt de a crede?

– In toate clipele de incercare. Fara exceptie.

– De ce ati urmat teologia? Voiati sa va preotiti sau ati vrut sa cunoasteti mai profund invatatura de credinta?

– Si una, si alta. Initial, spre finalul liceului, ma gandeam sa urmez filologia. Eram olimpic la romana, imi placea literatura, visam sa scriu. Aveam, cu alte cuvinte, toate datele unui tanar „talentat” si, in consecinta, studiul literelor venea de la sine. Teologia ma preocupa si ea, dar ca „hobby”, ca sa zic asa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfintii Parinti, pe care ii gaseam in cartile bibliotecii episcopale din Galati, orasul meu de bastina, la care aveam acces doar prin bunavointa generoasa a unui preot de mare cultura, Eugen Dragoi. Tot prin el aveam sa il cunosc si pe parintele Jechiu, un adevarat bibliofil, in casa caruia am petrecut, insumat, cel putin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur si simplu fascinanta. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se invecina cu aparitiile de ultima ora, ziarele din perioada interbelica erau o sursa de informatii uimitoare, de care nu auzisem la scoala (ne aflam inainte de 1989). In plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Paltanea, fost detinut politic si devenit dupa 1990 membru al Academiei Romane, am avut acces si la fondul „discret” al bibliotecii „V. A. Urechia”. Acolo am citit pe autorii nostri din interbelic si acolo avea sa ma surprinda, in decembrie 1989, caderea comunismului. Decizia de a urma, totusi, teologia a fost una de moment. Am luat-o dupa cateva dialoguri, atat cu doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, pe care o stiam de mai multi ani, in calitatea ei de presedinta a juriului la olimpiadele nationale de limba si literatura romana, cat mai ales cu Parintele Staniloae. Acesta mi-a povestit propria lui cautare, intre filologie si teologie, intre Bucuresti si Cernauti, fapt care a intarit indemnul pe care mi-l daduse deja Parintele Anania, pe care il cunoscusem cu putin timp inainte, la o lansare de carte, in capitala. Acum, in ce priveste marele dar al preotiei, el este, in continuare, o dorinta pe care nu as putea sa va spun cand am sa o ostoiesc. Pentru moment, incerc sa imi asum responsabilitatea de laic, o functie vitala in Biserica si mai ales in misiunea acesteia in societate.

„Nu am cunoscut decat foarte putini oameni care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania”

– Ati fost prieten si ucenic al mitropolitului Bartolomeu Anania si al lui Petre Tutea. Ce ati invatat mai de pret de la ei?

– In preajma lui Petre Tutea nu am stat atat de mult. Insumat, aproximativ doi ani. Pe Parintele Anania l-am cunoscut in 1990, si legatura noastra, marcata de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat pana la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie a acestui an, adica mai mult de doua decenii.
De la amandoi am invatat cel putin un lucru de baza: sa fii tare in ceea ce iti propui ca principiu de viata, credinta sau conduita etica. Sigur, nu mereu poti sa fii la inaltimea rigorii auto-impuse, dar ai cel putin un punct de reper. Te poti redresa. Ai unde reveni. Or, acesti doi oameni cu adevarat mari au trait pe propria lor piele, pana la capat, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figura de stil. Nu. Ei si-au asumat, fiecare in felul sau, drumul. Fara sa cada in obsesii sau reductii. De fapt, nu am cunoscut decat foarte putini oameni, inclusiv dintre cei tineri, care sa aiba curiozitatea, deschiderea si flexibilitatea lui Petre Tutea sau a Parintelui Anania. La orizontul credintei, siluetele lor se contureaza cu claritate: nu au fost bigoti, au cultivat o religiozitate discreta, fara stridente, decenta, tradusa cotidian in multa, foarte multa umanitate, caldura, dor de comuniune si solidaritate. Au trait invecinarea cu Dumnezeu prin invecinarea cu oamenii. S-au daruit. Fara sa isi propuna sa fie modele, au ajuns repere, in raspar cu epoca noastra buimaca si superficiala.

– Sunteti profesor la Cluj si in strainatate de multi ani. Prin ce se deosebeste profesorul de teologie de alt fel de dascali? Simtiti ca faceti mai mult decat sa invatati studentii despre o „teorie”? Teologia implica si traire? Afectiune?

– Teologia, ca materie academica, nu poate fi asumata decat ca pe un drum personal de cunoastere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasa, inaltatoare chiar, dar o ideologie, adica o constructie de idei si viziuni care, insumate, nu iti pot spune insa nimic despre Dumnezeu si experienta personala a dialogului cu Acesta.
Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascal in materia pe care o prezinta studentilor. Am cunoscut, in tara si in strainatate, multe „tipologii” profesorale in domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, la cel apasat „stiintific”, pretins a fi deasupra oricarei emotii sau marturii personale. Din experienta de pana acum, de peste un deceniu, pot spune ca nu exista mai periculosi detractori, voiti sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decat teologii „de meserie”, credinciosii „profesionisti”. In ceea ce ma priveste, sunt un teolog „implicat”. Nu imi sunt indiferente continuturile pe care incerc sa le traduc pe intelesul colegilor mei mai tineri, studentii. Nu pretind ca am metode didactice speciale, dar pun suflet in ceea ce spun si fac. Ca nu imi „iese” tot timpul, asta este o dovada a limitelor cu care trebuie sa ne impacam sufleteste.

– „Celui care i s-a dat mult, mult i se va cere”. Are o datorie mai mare fata de Dumnezeu un intelectual credincios?

– Nu ma simt prea confortabil cand se vorbeste despre intelectual ca despre un reprezentant al unei specii. In plus, intelectual credincios mi se pare, la rigoare, un pleonasm. Sa nu uitam ca orice forma avansata de cunoastere se echilibreaza prin recursul la ceea ce nu poate fi cunoscut, stiinta si religia fiind astfel fetele aceleiasi medalii. Inteleg prea bine la ce va referiti. La noi, mai ales dupa 1989, termenul de intelectual a capatat o acceptiune la limita dintre activist civic, contestatar perpetuu, director de opinie si „lichea” in solda unora cu bani si interese. Nu mai este deloc onorabil sa fii catalogat intelectual. Daca esti al lui Basescu?! (Rade) Apoi, legat de credinta, intelectualul religios este suspectat automat (de catre intelectualii non sau anti-religiosi) de fundamentalism, de incorectitudine politica. Atat eu cat si prietenii mei, cititori si autori de carti, nu ne consideram altceva decat suntem: oameni de idei in slujba realitatii. In raport cu Biserica, suntem laici, adica ne asumam locul si rolul. Nu dorim sa avem alt loc sau sa fim tratati special, insa nici suspectati si tinuti la distanta, dispretuiti in masa.

„Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului”

– Care sunt, in opinia dvs, pericolele majore pentru un om credincios si ce atitudine trebuie sa adoptam fata de ele?

– Contrar imaginii potrivit careia vremea noastra este „mai rea” decat cea anterioara, eu pledez pentru constientizarea faptului ca raul este o constanta a istoriei umanitatii cazute in pacat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de maine. Ele isi schimba infatisarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare in masa sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decat in urma cu un secol. In esenta, insa, ne confruntam cu aceeasi pofta de castig, cu acelasi egoism etc. care au insotit omul de la Adam incoace si pentru vindecarea caruia a avut loc Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Trebuie sa fim vigilenti, sa nu ne lasam amagiti de acelasi rau luand mereu noi chipuri. Nici sa privim propria lume ca fiind pierduta, dar nici sa fim naivi, ca binele poate triumfa complet si definitiv aici, in istorie. Sa luptam pentru dreptate, sa propovaduim Evanghelia, sa depunem marturia vietii noastre, insa fara false sperante ca acum si aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este sa schimbam in mic ceea ce va fi transfigurat in mare, la finele veacurilor, sa nu cadem in depresia de a vedea cum lumea nu se schimba spre bine, dar nici sa fim mai entuziasti decat este cazul. Discernamantul este celalalt nume al maturitatii spirituale. Iata de ce, orice sperietoare apocaliptica, de la cipuri la cipsuri!, este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

– De ce slabiciuni mai importante credeti ca sufera Biserica noastra?

– Dumnezeiasca prin fundament si vocatie, Biserica are in chip vadit o substanta umana. Or, la nivel institutional, adica tot uman, Biserica noastra se confrunta aproape cu aceleasi maladii care slabesc corpul social in ansamblu: treceri bruste, schimbari de ritm, modernizare in numele formelor fara fond, criza de oameni si idei etc. Nimic din ceea ce cunoastem din viata sociala de zi cu zi nu lipseste din cotidianul bisericesc. Din acest punct de vedere, BOR este cu adevarat o Biserica nationala, adica reflecta ca nimeni altcineva toate calitatile si defectele natiunii.

– Ati scris o carte despre comunism. Ce legatura are un fenomen politic cu teologia?

– Daca tinem cont ca, ideologic si practic, comunismul s-a dorit o „religie atee”, cum se exprima foarte potrivit Berdiaev, este mai mult decat evidenta legatura cu teologia. Ateismul agresiv, viziunea strict materialista asupra omului, redus la o masa biologica de care statul dispune precum un copil de figurile lui de plastilina, mutilarea constiintelor prin indoctrinare, distrugerea ierarhiilor bazate pe merit, mentinerea societatii in frica si mizerie – toate aceste manifestari ale comunismului, cu urmari pe termen lung, nu pot lipsi de pe agenda gandirii social-teologice. Degeaba propovaduim reforma morala, daca nu incepem de la radacina raului. Inutil sa deplangem defectele societatii romanesti, daca nu ne intrebam de unde si cum s-au acumulat acestea, astfel incat sa le putem combate, cat de cat. Constiinta istorica este parte obligatorie a asumarii prezentului si a construirii viitorului.

(Formula As nr. 970, 20 – 27 Mai 2011)

1 thought on “Radu Preda: ”Intelectualul religios este suspectat automat de fundamentalism și de incorectitudine politică”

  1. Multumiri domnule Târziu pentru interviurile acestea excelente cu oameni deosebiti. L-am ascultat la You Tube pe domnul Radu Preda si mi-a placut foarte mult stilul lui clar de gandire, dar nu stiam ca a fost influientat de Petre Tutea. Acest tinar teolog face cinste profesorilor lui. Nu putem fi mai buni la credinta daca nu ii cautam pe cei mai buni la credinta Ortodoxa.
    Numai bine si sa mai publicati asa articole bune la suflet. Sint ca anafura luata dimineata intre liturghii…
    Dan

Comentariile sunt închise.