Poeme tîrzii (I)

De Sînziene

Cu botul întredeschis,
regretele mă adulmecă,
în aerul cu urme de sînge
spre capătul zilei.

Femei translucide se adună
la joc
în marginea lumii.

Cîntecul lor a amuţit cîmpia.
Zborul lor a şters toate umbrele.
Focul a crescut demult în mine,
acum numai îmi descoamează pielea,
să lase inima să respire
sub mîngîierea fecioarelor blestemate.

Nici un ochi de fîntînă nu se deschide
sub ochiul tot mai închis al cerului.
Nici un semn care să-mi stăvilească prăbuşirea…
Nici şoaptă de vînt nu sper.
Mai rău decît pămîntul răscolit în descîntece,
ard.

 

Descîntec

Prin descîntecul tău de noapte,
ochiul lunii a adăstat,
numai pentru o clipă,
în orbita mea terestră.

De atunci, îmi atîrnă de aripi
cuvintele – ca pietre de moară.
Nu pot răspunde tăcerii tale
decît cu o tăcere mai înaltă,
ca să mă fac treaptă ţie,
pentru urcarea în dragoste.

 

Final

Vechi cîntece siberiene
cresc între noi,
în plină vară.
Înalte,
tot mai înalte,
ca pădurile de stejar.

Umbra lor ne preface
cuvintele în stalagmite
şi sîngele în patinoar.

 

Mi-e dor de ploile…

Mi-e dor de ploile înalte
care ne ridicau inimile pe picioroange,
pînă aproape să atingem cerul,
şi ne învăţau să străbatem,
într-un echilibru precar,
cîmpurile cu iarba udă
şi pădurile de castani –
din care îţi culegeam lampadare înflorite
să-ţi împodobesc urechile.

Mi-e dor de ploile rotunde
în care ne învîrteam, rîzînd nebuneşte,
ca într-un carusel fără odihnă,
pînă cînd ochii noştri nu mai distingeau
ziua de noapte
şi singurul punct de sprijin îmi erai tu.

Mi-e dor de ploile lungi
care ne acopereau primăverile
cu linţolii luminoase şi fine –
ţesute de paianjenii uriaşi
pe care îi creşteam în colţurile vieţilor noastre.

De cînd ai plecat,
ploile,
devenite mate şi ferme,
separă anii unul de altul,
ca pe nişte picturi pe sticlă,
să nu se spargă.

 

Strategie

Mă gîndesc să scriu
un poem de dragoste
ca o străveche incantaţie armânească,
unde cuvintele nu se mai înţeleg,
ci numai piruetele aproape fatale ale limbii
te poartă spre o noimă îngropată adînc.

Aş putea să fac asta oare,
încrucişînd cuvintele ca într-un experiment botanic?

Sau poate aş reuşi mai degrabă dacă
aş aranja literele într-un mozaic
din care să nu distingi nimic cînd ai ochiul aproape
şi în care să vezi totul cînd te ridici pe crestele care taie ca lama?

Sau mai curînd să încalec cuvintele,
ca pe cai albi, de-andoaselea,
ca plecarea mea să-ţi pară întoarcere?

Sigur, mă vei întreba de ce nebunia asta.
Dar ştii răspunsul: un simplu „te iubesc”
nu mai este înţeles de nimeni.

 

La marginea dragostei

Beau un vin nobil,
lîngă o nobilă doamnă îmbrăcată în negru,
purtat în lectica unui amurg bizantin.
Ochiu-mi se roteşte peste lume,
ca un prădător înaripat –
caută hrană pentru noapte
printre cuvintele care aleargă,
înspumate ca nişte cai,
peste deşertul întins
între inima mea şi inima ta.

 

Utopie

Sunt cai albaştri care trag să moară
în marginea de sus a lumii,
iar tu te urci în şaua lor amară,
să bei absint din cornul lunii.

 

Anotimp

Ceţuri lungi, ca nişte cearşafuri jilave
atîrnă de cer,
acoperă copacii,
spînzură de balcoane
și de genele tale,
de parcă ai plîns toată noaptea.

 

Epifanie

Cînd ai deschis prima fereastră
vîntul te-a decojit de tine însăţi,
iar sufletul a schimbat forme necunoscute,
secundă după secundă,
ca o hîrtie cuprinsă de flăcări.

Cînd ai deschis a doua fereastră,
rădăcinile ţi s-au topit şi dusă ai fost
de suflul dinafară spre mai înafară
și de nimic dinăuntru nu te puteai agăţa.

Totuşi, ai deschis şi a treia fereastră.
Ochii ţi s-au umplut de lumină,
pînă s-au revarsat precum albia rîului
lovit de viitură.
Atunci ai fugit.

 

Eu, călăuza

În negura densă ca pîsla,
răscolită de zboruri în cerc,
încerc să găsesc nepătrunsa
noimă a cuvîntului drept.

Caut lumii acesteia Nordul,
în iarna cu zările scrum,
eu, ticălosul şi orbul,
rătăcit între ieri şi acum.

 

Echilibru

Cerul mov e ancorat cu o parîmă
pe care merg într-un echilibru precar,
la stînga pîndindu-mă hăul melancoliei,
la dreapta dîndu-mi tîrcoale instinctul –
ca o cobră încordată peste viaţa mea,
gata să mă sfîşie mai bine
decît să mă lase pradă dragostei,
gata să-mi smulgă inima şi să mi-o rumege,
ca să-mi crească în loc un ceas elveţian.

 

Păcatul primordial

Sub cerul orb, noi – splendori de-o zi –
nu ne vedem superbele culori.
Sub cerul surd, noi – aripi rănite cu săgeţi străvezii –
nu ne auzim sîngerînd.

Sub cerul neclintit, noi – fructele unei veşnice iubiri
paralizăm de frica dragostei.

 

Să fim cuminţi

Femeie, numele tău sălăşluieşte-n mine ca-ntr-un altar,
lacrima-l curăţă de orice păcat,
bluesul şi jazzul îl înveşmîntează în vise caline.

Numai cuvîntul a îngheţat de frică să nu rupă vraja.
Hai mai bine să ne prefacem:
eu că nu ştiu cum aripi de înger îmi tulbură sîngele,
tu că te-ai zidit de bunăvoie în altă inimă.

Să ne închipuim că fericirea ne vizitează regulat,
după programul pe care ni l-am afişat în frunte.

Să fim cuminţi!
Căci nebunia ne-ar putea face fericiţi.