Crede, speră, iubeşte! Chiar şi în politică

Statul este un sistem de organizare politică. A fi împotriva Sistemului este, deci, totuna cu a fi contra statului, o struc­tură obligatorie pentru autodeterminarea şi, uneori, supravieţuirea unei naţiuni. Di­lema apare când avem de ales între a fi anti-sistem şi a accepta ca sistemul să fie anti-ce­tă­ţean. O dilemă care se con­tu­rea­ză astăzi, din nou, tot mai mult, pe măsură ce „lupta anti-corup­ţie” avansează.

Până acum un deceniu, simţeam doar că sistemul ne fură, ne opresează, ne ţine pe loc. În ultimii ani, am primit dovezi palpabile că lucrurile stau aşa. Bănuiala s-a transformat în certitudine. Dar sistemul nu este o abstracţiune, ci o creatură cu chip, nume şi adresă. În Decembrie 1989, i s-a tăiat capul – Nicolae Ceauşescu -, dar nu pentru a fi nimicit sistemul, ci pentru a se regenera. În loc, au apărut zeci şi sute de alte capete. Dintre acestea, multe, no­torii şi purtătoare de funcţii grele, îşi află scalpurile la cingătoarea DNA (apud Bă­sescu). Altele, la fel de importante şi încă mai numeroase, îşi aşteaptă rândul. Pentru procurori vor fi fiind trofee, dar pentru ce­tăţeanul obişnuit, sunt răspunsul la între­bă­rile unei vieţi chinuite. Cum ar fi: „Un­de sunt banii din visteria şi din afacerile externe ale statului, de dinainte de ’89? Cine a beneficiat de privatizările fraudu­loase ale majorităţii fabricilor, uzinelor, combinatelor şi rafinărilor statului? Cum a fost posibil ca aproape toată industria ro­mânească să fie dată la fier vechi, mun­citorii concediaţi şi ţara tranformată în piaţă de desfacere? De ce am cheltuit sute de miliarde de lei pe infrastructură, dar am rămas tot fără drumuri? Cui au fost atribuite ilegal mii de hectare de teren agri­col, păduri şi case confiscate de către re­gimul comunist? Şi nu în ultimul rând: Cine mulge bugetul de stat, prin contracte supraevaluate şi pe care nici măcar nu le respectă, oferind servicii proaste sau pro­duse contrafăcute, la preţuri de zeci de ori mai mari decât cele reale?”.

Încet, încet, avem tabloul complet al unui jaf naţional, al cărui echivalent este greu de găsit în istorie. Hoţie dublată de crimă. Cazul Hexi Pharma este poate cel mai relevant, din acest punct de vedere. Şi, cumva, inedit: au început sinuciderile – cu sau fără ghilimele, contează mai puţin; revelator este instrumentul care se aşază perfect în trusa de lucru a mafiei.

În această situaţie, impresia generală este că nu mai există decât o soluţie radi­cală: să ardem sistemul din temelii şi să re­construim totul de la zero. Este însă refle­xia unei monede false, pe o faţă utopică, pe cealaltă distopică. Altfel spus, e im­po­sibil să distrugi sistemul, iar dacă ai reuşi ar fi o catastrofă.

Şi-atunci, ce ne rămâne de făcut? – veţi întreba, pe bună dreptate. Răspunsul este numai în aparenţă paradoxal: să credem, să sperăm, să iubim!
Să credem în potenţialul extraordinar de dezvoltare al României, intuit mai de­gra­­bă de străini decât de noi înşine, dar do­vedit prin câteva performanţe remarcabile.
Să sperăm că acei români, nu puţini, cu înzestrări speciale, probate zi de zi prin reu­şite personale, ne vor molipsi în timp pe toţi, în cercuri concentrice, şi-o dată cu noi se va ameliora şi sistemul.
Să iubim această vatră natală, baremi atât cât să nu facem jocul sistemului, care ne vrea demobilizaţi.
Sub presiunea unei forţe moral-spiri­tuale a milioane de oameni, se schimbă şi cel mai profund corupt sistem. Aşadar, schim­barea sistemului începe cu schimbarea noastră.

(Formula As, nr. 1218, 26 Mai – 2 Iun. 2016)