Ciasa Valacia

Cu degete groase şi tăbăcite scoate o ţigară din pachet şi o aprinde calm. Privirea i se ri­dică, odată cu primul fum, peste acope­rişuri, plu­tind peste verdele dealurilor, peste vârfurile brazilor şi afundându-se o vreme în albul munţilor, acoperiţi de o pulbere subţire de nea. Toamna e abia la început, nici n-au prins a se îngălbeni frunzele copa­cilor, dar iar­na şi-a tri­mis deja avan­­garda în Alpii Do­lo­miţi. Poa­te la asta se gân­deşte, cu pri­virea îm­pot­molită pe vâr­fu­rile în­zăpezite, Ci­rillo Clara. Aşa cum stă în mij­locul drumu­lui, cu cămaşa în ca­rouri şi pă­lăria din fe­tru verde tra­să uşor peste ochi, pare nehotărât în­cotro s-o apu­ce: în jo­sul drumu­lui, spre bise­rica înaltă, cu turn, care ob­turează ori­zontul, spre cas­telul mă­reţ, ca­re stră­juieşte ca­pătul de sus al locali­tăţii San Martin de Tor, sau mai bine să intre în pizzeria în faţa căreia pare că s-a înveşnicit tră­gând din ţigară. Un ceai fierbin­te, cu rom, ar fi numai bun pe o vreme aşa de pâcloa­să şi ume­dă. Dar până să se de­cidă, i-o luăm îna­inte. Îi spunem bună ziua, cine suntem şi de unde ve­nim, şi-l ru­găm să ne răspundă la o în­tre­bare pentru care am străbătut jumătate din Eu­ropa:

– Ştiţi să fi trăit vreo­dată prin locurile aces­tea vlahi? Velşi, volci, va­laci…

Omul ne priveşte uimit, apoi răspunde de parcă s-ar fi trezit din vis.
– Valaci? Cândva a fost plin de valaci aici. Cât vezi cu ochii, în toate satele astea din munţi.

– Valacii erau ladini?

– Da, erau ladini, dintr-un neam foarte vechi. Există multe văi, păduri şi localităţi care se cheamă Valacia. Şi multe case. În majoritatea satelor de pe Val Badia există case cu numele de Valacia. Case vechi, de sute de ani. Locuitorii lor au murit, dar numele a rămas. Aici, la noi, în satele ladine din munţi, casele poartă numele celor care le-au construit. Strămoşii. Cei dintâi.

– Ne puteţi duce la un valac?

– Ultimul om din casa Valacia, aflată în satul meu, a murit. Am fost coleg de şcoală şi prieten cu el. Dar vă pot arăta casa în care a trăit, precum şi alte case Valacia. Sunt la câţiva kilometri de-aici. Exis­tă un cult pentru vechile case Valacia. Ni­meni nu le dărâmă până ce nu vor muri de la sine, îmbă­trânite de timp. E o mândrie pentru noi să existe. Ele arată vechi­mea. Neamul. Tradiţia. Dacă vrea cineva să înalţe o casă nouă, o ridică alături. Nu se atinge nimeni de casa ve­che. Ea reprezintă viaţa tuturor celor ce au vie­ţuit în ea. Un motiv de mândrie şi de res­pect. Cine strică o casă veche e atins de bles­tem.

Cirillo Clara, ladinul cu inimă de valac

Îi spunem lui Cirillo că şi la noi, în România, există vlahi. Că adevărata patrie a vlahilor este în Munţii Carpaţi. Valahia Mare. A auzit vreo­dată pe cineva vorbind despre ea? Despre nişte rude îndepărtate din Europa de răsărit? N-a auzit. El ştie doar despre valacii din Dolomiţi, dar po­ves­tea noastră i se pare interesantă, şi când îi pro­pu­nem să ne fie călăuză într-o călătorie pe la ve­chile case Valacia, acceptă bucuros. Îşi dă pălăria pe spate, îşi mai aprinde o ţigară, şi ochii albaştri-albaştri îi strălucesc. (Între două fumuri trase adânc în piept, glumim şi îl întrebăm pe Cirillo dacă nu cumva numele lui adevărat e Chirilă. Râde şi dă din cap. Poate că da, Cirillo vine de la italieni.)

Casa cu strigoi

În nordul Italiei, şi cel mai neînsemnat sat ar putea trece drept o staţiune de lux. Casele cu etaj, fru­moase, cu acareturi bine tocmite şi şiruri de flori la fe­res­tre, grădinile tra­sate la mili­metru şi dru­murile asfal­tate impeca­bil, până în vâr­ful mun­ţilor, toate as­tea dau mă­sura hăr­niciei şi a bunu­lui gust al lo­cui­tori­lor. De aceea, într-un pei­saj curăţat parcă de ori­ce imperfec­ţiune, ca­sele Va­lacia te izbesc cu alura lor săl­batică. (Iar pen­tru un re­porter ro­mân, ele par te­leportate direct din Bu­co­­vina sau Transil­va­nia.) Înalte, ro­buste, une­le doar cu te­melia de pia­tră, altele cu pereţii zi­diţi, cele mai multe fă­cute de jos până sus din bâr­ne grele şi înne­grite de vreme, cu fânar pen­tru animale în pod, cu ferestre în cruce, uneori zăvorâte cu obloa­­ne… Case clădite pe coasta mun­telui, sus­pen­date pe stânci, în­tr-un echilibru pericu­los… Ca­se care te chea­mă să le treci pra­gul, în căutare de po­veşti, şi care, deo­potri­vă, te în­fri­coşează: misterioase şi sumbre. Încremenite în pust­nicia lor, sunt mărturii încă vii ale unei lumi în care magia făcea parte din realitatea cotidiană, relicve ale unei civilizaţii stră­vechi, pasto­rale, despre care azi, în Italia, mai vorbesc numai cărţile şi albumele fotografice de demult.

Prima casă Valacia căreia i-am dat târcoale, îm­pre­ună cu ladinul Cirillo Clara, a fost la Lagoscel, o aşe­zare liliputană, ca mai toate cele aflate la mare altitu­dine. Iar casa Valacia de aici este una dintre cele mai mici. Dar ce frumuseţe! La parter are grajdul, la etaj camerele de locuit, iar peste ele, fânarul. Tot etajul este înconjurat de un fel de balcon mărginit cu leaţuri de lemn pe care era pus la uscat fânul, înainte de a fi urcat în pod. Pitită sub un acoperiş uriaş, casa a în­fruntat, fără urme vizibile, nu doar numărul anilor, ci şi furtuni teribile, cum sunt doar în hornurile înalte din Alpi, ză­pezi grele, prăbuşite şi uitate pe plaiuri până primăvara, târziu. Nimic n-a surpat-o, în ciuda constituţiei sale ciudate, a scheletului ei din lemn. Este aşezată la margi­nea pădu­rii şi n-are nici un vecin pe o distanţă de câteva sute de metri. Poate că izolarea aceasta îi va fi adus şi faima întunecată pe care o are. Localnicii se tem să trea­că pe lângă ea, crezând că e bântuită de duhuri necurate. Încă de acum aproape o sută de ani, după ce a murit unul dintre proprietarii săi, casa nu a mai putut fi locui­tă. Spiritele rele îi alungau pe toţi cei care în­cer­­cau să se mute în ea. Aşa s-au perin­dat vreo trei, patru familii, care au ple­cat îngrozite, după numai câteva săptă­mâni. Oamenii spu­neau că locul e bân­tuit de stri­goi, că fel de fel de năluci le apă­reau în faţă când se aşteptau mai pu­ţin, stricându-le som­­nul şi împiedi­cându-i să lucreze. Fetele uneia dintre familii au po­vestit cum o mână neagră le oprea fusul din tors şi cum un mort-viu se aşeza lân­gă ele pe laviţă când coseau, urmă­rindu-le fără un cu­vânt. Astăzi, uşile casei sunt bătute în cuie. Dar chiar dacă am putea intra, Ci­rillo Clara nu ne sfă­tuieşte să o facem. Vom putea vedea in­teriorul unei alte ca­se Vala­cia, mai prie­tenoasă.

Locul copilăriei

După o scurtă şi plăcută plimbare pe potecile furi­şate printre crestele munţilor, ajungem dinaintea altei case Valacia, în localitatea Longiaru (Campil). Casa nu mai are gard, iar curtea e acoperită de iarbă. Câteva unelte de lucru, sprijinite de pereţii de bârne, ne spun, însă, că încă o mai are cineva în stăpânire, deşi, în mod evident, nu locuieşte aici. Dar aşa uscată de bătrâneţe, aştep­tându-şi în orice moment sfârşitul, casa are o nobleţe regală faţă de vecinele ei moderne, cu garaje automate şi ferestre de termopan…

Casa Valacia din Longiaru – Campil, în care a copilăirt Iacob Zepi.

În Casa Valacia din Longiaru a trăit unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie ai lui Cirillo, Iacob Zepi, plecat de timpuriu să-şi doarmă somnul de veci. Cirillo îşi aminteşte cum înfruntau împreună nămeţi uriaşi, în drumul lor către şcoală, punându-şi în pi­cioare un fel de tălpici de nuiele şi piele de oaie, care îi ajutau să păşească pe zăpadă fără să se afunde în ea. Când se în­torceau, uneori se opreau la casa lui Iacob şi mâncau împreună cu familia lui, aşezându-se în jurul unei mese din lemn rotunde şi scunde, cu trei picioare, pe care mama lui Iacob punea un singur castron cu mâncare, din care luau fiecare, pe rând, folosindu-se de linguri de lemn. Nici o masă nu înce­pea fără o rugăciune rostită de tatăl familiei, pe care copiii o ascultau cuviincioşi, în picioare, rostind la sfârşit „amin”. La desert, mama lui Iacob îi răsfăţa cu o fiertură de făină şi lapte sau cu colăcei copţi în vatră, numiţi (chiar aşa!) piţărăi (ca în Gorj şi în Maramu­reş). Vatra pe care se gătea era în mijlocul casei, dedesubt era focul de lemne, iar dea­supra se afla un ceaun de tuci, agăţat cu lanţuri de grin­dă, în care me­reu fierbea ceva. Într-un colţ, patul mare al părinţilor, cu saltele umplute cu fân, iar în mijlocul casei, masa. În alt un­gher, mai aproape de uşă, o icoană cu ştergar şi o candelă care, noaptea, era singura sursă de lumină, alături de jarul de sub ceaun, care nu se stingea nicio­dată. Lampa cu gaz, pusă de strajă în fereastră, se folosea numai pentru tre­burile importante ale gospo­dăriei sau când îşi făceau pruncii lecţiile… Ima­gini îngemănate cu cele ale ca­selor cio­băneşti de la noi. Chiar şi stau­lul vitelor e la fel. Şi croznele de adus fânul în spate, de prin pajiştile alpine. Şi covata pentru spălat rufele, care se înmuiau de cu seară în apă şi în „lescie” (leşie), exact ca la noi. Toate sunt la fel şi acum în casa Valacia. Doar oamenii lip­sesc. Amintirea lor e păstrată în câteva foto­grafii prinse în rame late pe pereţi. Fe­meile sunt îmbrobodite cu baticuri în­florate legate pe sub bărbie, precum ţărăncile din Car­paţi. Iar bărbaţii au pălării munteneşti, cu boruri scurte, sprân­cene stufoase şi bărbi bogate, şi trag din câte o pipă lungă, adusă de peste munte, de la austrieci. Iată şi o mireasă, zâmbind timid, îmbrăcată într-o cămaşă stră­lucitor de albă, încinsă cu un fel de brâu multicolor, din lână. „Mireasa începea să-şi coase cămaşa încă de co­pilă, de pe când avea 10 – 12 ani. Şi se spunea că, cu cât o lucra mai frumos, cu atât mai frumos avea să-i fie mirele”, spune Cirillo, cumva cu o umbră de emo­ţie în glas. Îl atinge ce vede. E viaţa lui.

Până acum douăzeci, treizeci de ani, în satele de munte din Val Badia nu era urmă de civilizaţie, nici drum, nici apă curentă, nici energie elec­trică. Încet, încet, au venit toate şi, odată cu ele, au dispărut şi cio­banii, au murit şi valacii, au fost lăsate în paragină şi casele lor. „Eram cu toţii destul de săraci, deşi munceam mult. Însă, în afară de carne şi lapte, pe care le aveam de la oile şi vacile noastre, trebuia să cumpărăm totul. Pe urmă, familiile aveau mulţi copii şi şcoala era scum­pă… Dar eram fericiţi. Sigur că totul e mai comod şi mai uşor acum, dar parcă îmi lipsesc vremurile acelea”, spune Cirillo.

Din vorbă în vorbă, am ajuns la o răspântie domi­nată, ca peste tot, în satele de munte ladine, de o troiţă cu un Hristos răstignit. Sunt pretutin­deni, chiar şi pe potecile din pădure, care urcă în munţi. La stânga crucii se află cătunul Misci, la dreapta Se­res, iar în faţă, o vale cu şase mori de apă încă funcţionale, întreţinute nu­mai pentru turism. Sunt întocmai ca morile noastre din Mun­ţii Apuseni, cu roţi mari, din lemn, pe care apa care co­boară cu putere din munte le învârte cu sunet vijelios. Cât le privim, se apropie de noi o femeie care duce în spate un coş cu ierburi us­cate. Intră în vorbă, cu glas domol. „Demult, pe râul ăsta nu se măcina doar grâul şi porumbul, ci vara, femeile din sat spălau aici rufele. Am apucat şi eu anii aceia. Rufele erau aduse în coşuri mari, de nuiele, băgate apoi în apă şi bătute cu maiul. După câte o zi de spălat la moară, dealurile din jur se albeau de cămăşile puse să se usuce la soare, direct pe iarbă. Ani frumoşi, dar ce folos dacă au trecut?”.

Amalia Feneş din Seres cunoaşte obiceiurile valacilor

Amalia Feneş locuieşte în Seres, dar a venit cu ceva treabă până în Misci, care e doar la o azvâr­litură de băţ. Cirillo o cu­noaş­te şi o roagă să ne spună ceva despre vechile case Valacia, care există şi în satul ei. Slabă, uscată, cu părul împletit într-o coadă subţire, prinsă de jur-împrejurul ca­pului, cum purtau altădată şi sătencele de la noi, ochii bătrânei se aprind când vorbeşte. „Cel mai bine e să ve­dem”, spune, şi ne arată cu mâna o casă uriaşă din lemn, spri­jinită în­tr-o coastă de deal. Casa e, într-ade­văr, foar­te ma­re. Din drumul care tre­ce prin spa­tele ei se face o in­trare într-un pod, cât pen­tru un car cu fân. La doi paşi, în stânga, sunt ruinele unui grajd, la fel de încăpător, lipit de pe­retele casei. Fără îndo-ială, locuitorii casei au fost oameni avuţi, aici a locuit, cândva, o familie bogată. „Sim­ţiţi cum miroase?”, în­treabă A­malia şi faţa ei, neclin­tită până atunci, se lu­minează de un zâmbet. „Aşa mirosea altădată tot satul. Vara, la vre­mea cositului, ne îmbă­tam de miros”. Bă­trâna are drep­tate. Casa mi­roase înnebunitor a… trecut. A fum, a fân şi a vite, aşa cum miros şi amintirile din copilăria noastră. Casa Valacia este pustie, dar mires­mele au rămas. Ele ţin locul viu. Vor rămâne, probabil, şi după ce casa va intra, pe urma stăpâ­nilor ei, în pământ. „În urmă cu sute de ani, când nu exis­ta nici tu­rism, nici şosele asfal­tate prin munţi”, spune Ama­lia, „iarna, oame­nii nu puteau să co­boare spre vale, şi dacă murea ci­neva, era ţinut în pod pâ­nă ce venea primă­vara, când mor­tul era îngro­pat în ograda din spa­tele casei, până când obiceiul a fost interzis de Biserică”.

Ladinii aveau, şi ei, boci­toare, toc­mite la înmor­mân­­tare, „dă­deau” găina nea­gră pes­te sicriu, exact ca în satele noas­tre de munte, credeau în strigoi şi în luatul lap­telui de la vaci. Nu înce­peau ziua şi nu se pu­neau la masă fără o rugă­ciune. Pri­măvara se că­ţărau sus de tot, pe colţii de stâncă, unde mai creş­tea câte o pal­mă de iarbă, pen­tru a pune gunoi de grajd, căci din petecele acelea de ver­deaţă se hră­neau vite­le. Spre vară, păs­torii la­dini por­neau cu oile în trans­hu­manţă, iar toam­na, turmele erau „ră­văşite” şi animalele întoarse înapoi, la stăpâni. Vara se aduna fânul şi parti­cipa întrea­ga su­flare, de la co­pii la bu­nici. Băr­baţii mai tineri se legau adesea cu frân­ghii, de vreo ră­dă­cină sau un co­pac, ca să nu se pră­vălească în pră­păstii, când co­seau. Toamna se făceau nunţile, la care mi­reasa era musai fu­rată şi răscum­pă­rată, iar iarna, bărbaţii ur­cau după lem­ne, cu săniile, în pă­du­re, în vreme ce fe­meile ţineau şezători, unde tor­ceau, împle­teau şi depănau poveşti. A­veau supers­tiţia că vigoarea şi no­rocul le vin din casa părintească, şi creşteau în ea generaţii la rând. Casele bătrâneşti nu se vindeau niciodată, de teama să nu fie alun­gat norocul şi să se piardă memoria nea­mu­lui. Ple­cau din ea când nu mai putea fi nicicum locuită, când crăpa şi pâ­râia din încheieturi.

Valacia, muntele comorii

Suntem la început de septem­brie. Toam­na e încă departe, pa­jiş­tile şi pădurile sunt de un verde ne­pătat, doar cerul a devenit sti­clos-cenuşiu şi ae­rul rece taie respira­ţia. După o zi întreagă de colindat pe costişe de munte, începem să sim­ţim o amorţeală plăcută, din pricina frigului şi a oboselii. Ar fi bun un ceai fierbinte, cu pu­ţin rom şi scor­ţişoară, dinaintea unui şemi­neu cu foc potolit. Şi chiar găsim! Cirillo zâmbeşte cu subînţe­les şi ne duce tot la o Ciasa Valacia, de data asta o pen­siune mo­dernă, din Val Badia, aşezată exact pe mar­ginea şoselei care urcă în Munţi. Gazda, Giu­seppe Costa (noi îi spunem Costea, şi el râde şi dă din cap), ştie, şi el, că neamul valacilor a fost cândva nu­meros şi că a deţinut munţi în­tregi pe aici. Din el se trage şi nea­mul lui. Numele de familie s-a schimbat, dar origi­nea e păstrată cu cinste: Valacia! Iată, chiar şi mun­tele care se vede din curtea casei se nu­meş­te Valacia. La fel ca pădurea de peste drum, o apă, o vale şi câteva refugii ale oie­rilor.

„În muntele Va­la­cia există o peşteră în care le­genda spune că păs­torii de odinioară au as­cuns o comoară. Nimeni nu a reuşit s-o gă­seas­că. Noi, când eram copii, mer­geam des acolo să ne jucăm şi să cău­tăm aurul, deşi părinţii ne avertizau să nu mai intrăm în peşteră, că e bântuită de duhuri rele”, poves­teşte Giuseppe Costa şi râde. „În­cercaţi dum­nea­­voas­tră, poate aveţi no­roc”. Am avut. Ce-i drept, noi n-am ajuns în peştera ferme­cată, dar unul dintre noi a urcat pe mun­tele Valacia, s-a căţărat deasupra pă­mân­tului, pe vârful Om, iar acolo a desco­perit, dintr-odată, comoara. De­parte, în zare, în lu­mina ira­diantă a toamnei, se vedea, negrăit de frumoasă: VALAHIA.

(Formula As, nr. 1046, 22-29 Nov. 2012)

2 comentarii la „Ciasa Valacia”

  1. Felicitări pentru minunatul și interesantul articol și LA MULȚI ANI, cu sănătate și fericire, – de ziua ta, dragă Claudiu !

Comentariile sunt închise.